Poveşti şi lecţii de la alţii

Ana Maria Ciobanu a scris în ultimul număr DoR  un articol despre Tamango din care am învăţat, încă o dată, cât de important e să petreci mult timp cu cei despre care scrii. Aştept momentul în care o să fiu în stare să fac şi eu asta şi nu o să-mi mai fie frică să mă apropii de oameni şi să le cer să mă lase să pătrund în viaţa lor. Ştiu că doar aşa se scriu poveştile adevărate şi autentice, care  emoţionează şi prin care ajuţi cititorul să pătrundă în viaţa unor oameni şi să descopere nişte bucăţi de poveşti.

Mult timp, când cineva mă întreba de ce îmi place să scriu, spuneam (şi credeam) că e pentru că sunt timidă şi aşa mă exprim mai bine. Şi cred că am găsit un fel de refugiu în asta, un mod de a mă ascunde în spatele cuvintelor scrise şi de a evita să mă confrunt cu teama de interacţiune.

Descopăr acum că scrisul nu e despre izolare, e tocmai despre oameni şi despre cum relaţionezi cu ei, pentru că despre ei scrii. Şi trebuie să învăţ să ies din zona de confort, să depăşesc teama de a relaţiona cu oameni, de a le da telefoane, de a le pune întrebări personale, de a le pătrunde în viaţă.

….

Îmi place mult cum scrie Ana Maria. Am descoperit-o în DoR şi apoi am citit textele despre admiterea la teatru şi despre Zoltan Kelemen. Citindu-i blogul într-o seară, am zăbovit asupra unui text despre străbunica ei, care m-a făcut să mă gândesc la textul meu despre bunica. Am fost uimită de câte asemănări am găsit în cele două poveşti. Poate sunt simple coincidenţe, dar aşa sunt eu, mereu îmi atrag atenţia coincidenţele şi mereu cred că în spatele lor stau alte semnificaţii.

Am descoperit în povestea Anei nişte fragmente în care mi-am regăsit propriile amintiri: vacanţele petrecute la bloc, pentru că toţi bunicii sunt în Bucureşti, povestea străbunicului ei care a orbit şi „întreba şoptit care eşti mă” (abia citind despre el am realizat că exact aşa întreabă câteodată şi bunica), serile în care Ana Maria îi citea străbunicii subtitrările telenovelelor şi serialelor (în cazul ei, Clona, la noi era Dallas), cât de greu i-a fost străbunicii când a rămas singură, alternanţa dintre amintiri şi prezent.

Îmi place când mă regăsesc în poveştile şi amintirile altora, deşi poate fi un pic ciudat. Te gândeşti că viaţa şi istoriile tale sunt unice şi apoi descoperi că nu e chiar aşa. Dar recunosc că îmi place mai ales când mă regăsesc în temerile şi fricile altora, sau, mai bine zis, când îi regăsesc pe alţii în ale mele, într-o formă sau alta. Poate nu e bine spus că mă bucur, dar mă simt mai puţin penibilă când văd că şi altcineva trece prin ce trec eu. Spre exemplu, prin emoţiile dinainte de a da un simplu telefon…Ana Maria o spune mai plastic:

O să vă descriu însă puţin ce ţi se poate întâmpla când eşti un om panicos ca mine.

Ca să înţelegeţi mai bine, mie mi se usucă buzele, îmi tremură mâinile şi mă apucă ameţeala când trebuie să dau un telefon şi să conving pe cineva să stea de vorbă cu mine pentru un interviu. Îmi scriu ce-am de zis şi-mi repet cu voce tare până îmi reglez tonul şi am senzaţia că sun suficient de amabilo-prietenos încât să vrei să ne întâlnim.”

Ce uşurare :))

Un alt lucru pe care l-am descoperit la ea pe blog şi care mi-a plăcut mult este percepţia ei despre jurnalismul narativ: „actor, regizor şi spectator într-o singură meserie”.

Sper ca, pe lângă micile coincidenţe,  să mă identific cândva şi cu abilitatea de a duce un text complex, cu documentare profundă şi implicare mare, până la capăt.

Anunțuri

4 răspunsuri la „Poveşti şi lecţii de la alţii

  1. M-am inrosit si emotionat citind ce-ai scris.
    Ma bucur ca ai citit povestea lui Tamango.
    Si eu ma simt mai bine cand aud/citesc ca si altii se panicheaza(ma ajuta sa ma conving ca poti sa faci meseria asta chiar daca esti stresat si panicos).

    M-ai flatat mult cu „abilitatea de a duce un text complex, cu documentare profundă şi implicare mare, până la capăt” 😀 Fara un editor miraculos, nici unul dintre textele mele n-ar fi ajuns pana la capat.

    Ce frumoasa e bunica ta Ichi. De fiecare data cand citesc o poveste cu bunici mi se pune un nod in gat.

    Imi par rau ca nu am stat de vorba la conferinta de narativ. Data viitoare:)
    Spor la gasit si spus povesti:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s