De ce îmi place sportul

În generală şi în liceu mi-am dorit să fiu jurnalist sportiv. Sau orice altceva, doar să am legătură cu lumea sportului. Am vizitat stadioane, am citit cărţile lui Ioan Chirilă, mi-am cumpărat şi am primit ziare străine. Am făcut internshipuri la Steaua şi la Sport.ro, am scris pentru site-uri de sport,  am urmărit tot ce mişcă în toate campionatele din Europa.

Treptat, am renunţat la visul ăsta pentru altele, ceea ce nu cred că e un lucru rău. Sportul îmi place în continuare foarte mult, deşi nu mai investesc în el ca înainte. Pentru că, mult timp, pentru mine a însemnat mai mult decât sport, decât un simplu joc. Am trăit meciurile la care mă uitam (şi încă o fac, deşi sunt mai rare), am simţit victoriile şi (mai ales) înfrângerile, mi-am dorit mereu să fiu acolo, cât mai aproape, unde se simte mai mult.

Dar niciodată nu am ştiut să explic asta cuiva, ce simt şi de ce îmi place aşa mult. Ieri, după ce am auzit iar replica „e de înţeles pentru o fată să se uite la 22 barbaţi alergând după o minge”, mi-am dat seama: Îmi place pentru că e vorba tot despre poveşti. Stories really are everywhere🙂

Poveştile din sport sunt speciale, pentru că se întâmplă în faţa ta şi simţi că participi direct la ele, că prezenţa ta contează. Sunt convinsă că nu mi-ar plăcea fotbalul la fel de mult dacă n-ar exista fani pe stadioane şi că nici fotbaliştilor nu le-ar plăcea să îl joace. Sunt convinsă că Liverpool nu ar fi echipa mea preferată dacă nu ar avea suporterii pe care îi are, şi că nici echipa n-ar avea aceleaşi rezultate. Au spus-o după ce au câştigat finala Champions League din 2005, când au revenit miraculos de la 3-0 la pauză – au făcut-o pentru suporterii care au strâns fiecare penny câştigat ca să poată face deplasarea şi să le cânte You’ll never walk alone, imnul pe care îl cântă înainte şi după fiecare meci, acasă sau în deplasare, victorie sau înfrângere. L-au cântat şi în 2005 la Istanbul, şi în 2007, în Atena, când au pierdut în faţa aceleiaşi echipe Milan, pe care o învinseseră cu 2 ani înainte; l-au cântat şi la Bucureşti, într-un meci cu o miză mică pentru ei (dar mare pentru mine, pentru că acum cântam şi eu cu ei), câştigat fără probleme în faţa unei echipe româneşti

Sunt speciale pentru că se scriu sub ochii tăi, nu sunt regizate şi nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Întâlneşti la tot pasul răsturnări de situaţie care par ironice şi de necrezut. Cum a păţit Milan când a văzut cum, în doar 15 minute, i se fură de sub nas trofeul ca şi câştigat, sau cum am păţit cu toţii când, doi ani mai târziu, am văzut aceeaşi finală rejucându-se.

Răsturnare de situaţie a fost şi când echipa de scrimă a României, compusă din patru fete extraordinare şi puţin cunoscute (Anca Măroiu, Ana Maria Brânză, Simona Alexandru şi Loredana Dinu), au învins anul acesta în ultimul minut echipa Chinei, câştigând aurul mondial, pentru a doua oară consecutiv.

Poveştile din sport te fac să te simţi mândru că eşti român, cum au făcut tot fetele de la scrimă după câştigarea titlului mondial: după premiere, la momentul intonării imnului, au coborât de pe podium, deoarece organizatorii greşiseră imnul şi în sală răsuna „Trei culori”.

Sunt speciale pentru spiritul care se creează în jurul lor, în jurul unei echipe sau al unei reprezentative naţionale, şi cred că oricine a văzut un meci al naţionalei de handbal sau al Oltchimului în Liga Campionilor înţelege.

Sunt speciale pentru că în unele sporturi predomină poveştile de grup, în altele cele individuale.

Sunt speciale pentru că protagoniştii sunt oameni simpli, ca noi, dar care câteodată par supraoameni. Nadia a intrat în istorie şi a devenit o legendă, dar legenda ei are la bază un copil care a muncit mult, şi-a petrecut vacanţele departe de părinţi şi a renunţat la copilărie mai devreme ca alţii.  Sunt oameni care îşi dedică viaţa unei pasiuni, pun totul în joc şi muncesc pentru un vis, care se poate îndeplini sau nu. Şi chiar dacă se îndeplineşte, poate dispărea în orice moment. Cum a păţit Neşu, care în urma unui accident din timpul antrenamentelor, a fost la un pas de moarte şi acum luptă să-şi recupereze controlul asupra propriului corp şi propriei vieţi. Visul de a mai juca fotbal pare imposibil.

Dar şi aşa, când pare imposibil, câteodată sportul îţi oferă a doua şansă. Eric Abidal, jucătorul Barcelonei, a revenit pe teren la doar două luni după ce a fost diagnosticat cu cancer la ficat şi a suferit o intervenţie chirurgicală. Era finala Champions League, pe care Barcelona a câştigat-o, iar colegii i-au oferit francezului banderola de căpitan şi onoarea de a ridica primul trofeul.  „Cea mai mare victorie şi cel mai important trofeu rămâne recuperarea lui Abi”, a spus, după meci, fundaşul Daniel Alves.

Poveştile din sport sunt speciale pentru că sunt poveşti despre viaţă. Şi pentru ele mă uit, nu pentru 22 de oameni în pantaloni scurţi care aleargă după o minge.

Părerea mea, de fostă microbistă şi actuală iubitoare de poveşti.

Sursă foto

Publicitate