Caravana, partea a doua

Pentru a doua oară săptămâna asta, am fost ajutorul şi reporterul lui Moş Crăciun. De data asta, renii au fost angajaţii unei companii, care au organizat o campanie internă de strângere de fonduri pentru copiii din câteva sate din Dâmboviţa. Joi dimineaţă,doi angajaţi voluntari au pornit la drum, încărcaţi cu 150 de pachete cu jucării, haine, dulciuri şi alimente.

Când am ajuns acolo, am simţit că sunt la capătul pământului. „La 55 km de Bucureşti, s-a terminat lumea civilizată a României”, a adăugat Ştefan (autorul fotografiilor).

Prima oprire a fost la grădiniţa dintr-un sat al comunei. În faţă porţii, am fost întâmpinaţi de Mariana, în vârstă de 11 ani. Era îmbrăcată subţire, cu o bluză în dungi, o căciulă roşie, şi pantaloni pe care îi târâia prin noroi. A zis că nu i-e frig când am întrebat-o, şi apoi am observat că aproape toţi erau la fel de subţire îmbrăcaţi. Mariana mi-a spus că are şase fraţi acasă şi că merge pe jos la şcoală, şi „face cam mult”.

În grădiniţă, 20 copii (4-6 ani) aşteptau cuminţi. Desculţi şi strânşi în jurul unui covor roşu, erau la finalul serbării de Crăciun şi ne-au întâmpinat cu poezii şi colinde. În timp ce cântau, au tras cu ochii la cadouri, nerăbdatori să afle ce primesc.

 

După ce renul a împărţit cadouri la toti, s-a întors spre mămicile adunate lângă uşă, şi le-a dat făină, zahăr şi ulei. În spate, pe covorul roşu, copiii au început să-şi arate cadourile unul altuia, entuziasmaţi sau dezămagiţi de ce au primit. Fetele, mai ales, îşi doreau toate păpuşi.

La fel şi Flori, o fetiţă cu ochi mari, negri şi gene lungi. Mi-a întins o scrisoare pentru Moşul, în care desenase, evident, două păpuşi, ca să mă conving. Mi-a arătat şi o felicitare făcută împreună cu colegii de gădi, dar scrisă de ea, pentru că scrie cel mai frumos şi „doamna educatoare m-a pus pe mine să scriu.”

Am rugat-o să-mi arate cum scrie şi mi-a scrijelit în carneţel, încet, meticulos şi cu atenţie, la fel cum vorbeşte: FLORI, îngroşând punctul de pe i.

Are şase ani şi visează să devină „doctorită de copii”. Acasă o aşteaptă trei fraţi mai mari, care merg toţi la şcoală. „Nu ştiu dacă le place sau nu, nu i-am întrebat”, mi-a spus serioasă. Îmbrăcată într-o bluză galbenă, în pantaloni roz de trening şi botoşi de casă cu iepuraş în picioare, s-a învârtit pe lângă ajutoarele Moşului până i-au găsit şi ei o păpusă. „Uite, mama!”, a strigat şi i s-a luminat faţa. Apoi a plecat spre casă, cu botoşeii cu iepuraş prin noroi.

După serbarea de la gădiniţă, am luat satele la rând şi am mers din poartă în poartă, ghidaţi de  o profesoară şi o educatoare din sat, care cunoşteau poveştile tutror.

Aşa am dat peste Maria, o fetiţă de şase ani care stă cu bunicii şi duce dorul mamei, dar căreia i-au râs ochii când a văzut cadourile  îndreptându-se spre ea.

La următoarea casă ne-a întâmpinat îngândurat Georgică, tot de şase ani, dar posesorul unei priviri de om mare,  împovărată de griji. Ştefan l-a rugat să ne zâmbească pentru o poză, dar n-a putut să schiţeze decât o grimasă.

Se vedea în ochii lui că e luptător, dar un copil de şase ani n-ar trebui să se maturizeze aşa repede” (Ştefan).

Casa din care a apărut alergând Ioana (cinci ani) părea pustie. Era în pijamale şi abia se trezise din somn. Când să plecăm, mama ei a întrebat-o pe doamna educatoare cu entuziasm: „Şi când ne vedem la grădiniţă?”

Imaginile cu casa Sorinei m-au şocat cel mai tare. Câteva haine erau puse la uscat pe un zid neterminat, cu o gaură în loc de poartă, pe care putea intra oricine. Nu că ar avea ce fura, pentru că tânăra nu are mai nimic. Nici baie, nici curent în casă. Are doar doi copii, făcuţi prea devreme. Catrina, învăţătoare, ne-a spus oftând că Sorina are 19 ani, „e de-o seamă cu fiică-mea” . Copiii par trişti şi pierduţi în lumea lor, unde nu cred că vine Crăciunul prea des, unde nu au nici măcar lumină.

Am întâlnit şi câţiva  copii veseli şi optimişti, care visează la un viitor mai bun. Doi baieţei mi-au spus că vor să devină poliţişti. Adrian (şase ani) s-a gândit bine înainte să răspundă şi şi-a luat prin surprindere mama, care nu-i cunostea planurile: „Mie nu mi-a spus niciodată”.

Ultima oprire mi  s-a părut prea mult. Din două case care împărţeau aceeaşi curte, au tot apărut şi au dispărut copii cu pachetele în braţe, cărora le-am pierdut numărul. Am aflat că mama are 15 copii, iar fetele şi nurorile mai mari au şi ele la rândul lor copii, sau sunt însărcinate. Familia trăieşte din alocaţiile copiilor şi mănâncă în ture: când unii curătă, ceilalţi mănâncă şi invers.

Înainte să ne urcăm în maşină şi să plecăm spre casă, a început să ningă.

Edit: pozele îi aparţin lui Ştefan, unul din ajutoarele Moşului, iar numele copiilor nu sunt cele reale.

Anunțuri

3 răspunsuri la „Caravana, partea a doua

  1. Asta e tara in care traim.. din pacate, autoritatiile avizate nu se sinchisesc sa faca ceva…Pacat ca nu imi place politica, ca altfel as fi incercat sa intru in guvern, sa dau o lege care sa ii ajute pe acesti copii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s