Suporteri fără echipă

De doi ani, Costi Vasile nu a mai fost pe stadion la un meci de fotbal. Stelist de mic, membru de galerie şi vicepreşedinte al Asociaţiei Independente a Suporterilor Stelişti (AISS), spune că va fi mereu suporterul Stelei – Steaua cu care a crescut şi în care a crezut. Dar în conducerea actuală, în abuzurile jandarmilor şi în legile restrictive nu mai crede, aşa că preferă să lupte din afara stadionului pentru lucrurile în care crede: libertate de expresie pe stadioane, o conducere curată şi o atitudine corectă faţă de suporteri, care să fie luaţi în considerare când se fac legile sau când se iau decizii legate de echipă. Şi pentru ca oamenii să nu mai pună semnul egal între suporteri şi huligani.

„Sunt multe etichete care ni se aplică şi noi asta am încercat zilele astea, să dărâmăm etichetele astea”, spune Costi Vasile despre motivele pentru care suporterii se află marţi, 24 ianuarie, pentru a doua oară în mod organizat, în Piaţa Universităţii. Sunt în jur de 1.000 de tineri, cu căciuli şi glugi pe cap, suporteri de la Steaua, Dinamo, Rapid, dar şi galerii din provincie. Nu poartă însemnele echipelor pe care le susţin, ci doar fâşii rupte din tricolor înfăşurate în jurul braţelor – semn care îi uneşte între ei ca suporteri şi îi diferenţiază de ceilalţi.

Protestul începe la 18:50, deşi era anunţat la 18:00 „Pe suporteri îi chemi la 18:00 ca să vină la 19:00. Ora academică a suporterilor”, glumeşte Costi. Îmbrăcat cu o geacă neagră cu glugă, ajunge la fântână pe la 18:00 şi ceva şi începe să le împartă cunoscuţilor din galerie fâşii din tricolor şi foi A4 cu cuvinte reprezentative pentru mesajul pe care vor să-l transmită: credinţă, tradiţie, cultură. Face parte din coregrafia pe care au pregătit-o pentru manifestaţie. După ce încep scandările, Costi se mai plimbă prin piaţă, stând de vorbă cu cei adunaţi şi se duce în faţă, aproape de cei trei „lideri de galerie”, doi de la Steaua şi unul de la Dinamo, care dau tonul cântecelor, urcaţi pe tonetele de ziare.

Costi Vasile are 24 de ani, a terminat un masterat în managementul marketingului la ASE şi îşi caută un job, până acum având câteva colaborări şi proiecte individuale. Ţine cu Steaua de când era mic, pentru că provine dintr-o familie de stelişti – bunicul a fost antrenor de baschet la Steaua şi i-a transmis pasiunea şi mamei, iar tatăl e şi el stelist. Tatăl a fost cel care l-a dus pe Costi la primul lui meci, când avea patru ani. Atunci a avut şi primul contact cu galeria.”De când eram mic mă uitam mai mult în dreapta, în tribună, să văd ce scandează galeria. Am fost atras de la început şi de manifestarea asta, mai vulcanică, a suporterilor din peluză.” Îi plăcea pe stadion pentru că se simţea liber şi în elementul lui, detaşat de grijile cotidiene, dar şi pentru că fotbalul grupează în jurul lui toate categoriile de oameni. Pe stadion, spune el, găseşti şi golani şi derbedei, aşa cum găseşti şi medici, avocaţi, profesori.

La 16 ani, a mers în prima deplasare, la Braşov, deşi cu greu şi-a convins părinţii să-l lase. Deşi şi-ar fi dorit să plece mai devreme, a tot amânat, până când, la un moment dat, i-a zis tatălui:„Băi, gata, eu mă duc şi aia e, n-ai cum să mă convingi.” După ce au văzut că n-a păţit nimic, părinţii s-au obişnuit şi chiar îl intrebau când mai pleacă şi dacă are nevoie de bani. Totuşi, nici ei şi nici prietena lui nu erau total de acord cu faptul că, trei zile pe săptămână, tânărul era plecat prin ţară, după Steaua. Mama, mai ales, îşi făcea griji tot timpul: „Ce face fi-miu, în ce tren e acum, oare are bani, e mâncat; ce v-au făcut jandarmii, dar nu ţi-e frig, ia-ţi ceva mai gros”, îşi aminteşte Costi.

Dar asta înseamnă viaţa de ultras, spune el. Mai mult decât un suporter obişnuit, un ultras ar face o grămadă de sacrificii pentru echipa lui. Sacrificiile nu înseamna să mori, pot fi sacrificii financiare sau de timp – un ultras, de exemplu, merge în deplasare, nu toţi suporterii fac asta.„Ultras este un mod de viaţă, nu o etichetă.” Şi nue chiar uşor să fii suporter în România în ziua de azi. O deplasare la Timişoara, de exemplu, costă în jur de două milioane jumătate – biletul de tren, intrarea la meci, mâncare, apă- un efort financiar destul de mare pentru un tânăr sau un student.

În astfel de momente intervine solidaritatea şi coeziunea dintre ultraşi, care se simt şi în afara stadionului. „S-a creat un grup unit între noi. Dacă în deplasări, unul n-avea bani, sendvişul meu era şi sendvişul lui, sticla mea de apă era şi sticla lui.”

Dacă la început, i-a unit Steaua şi dragostea pentru fotbal, acum îi uneşte prietenia, pentru că echipa actuală „a distrus toate valorile pe care a fost clădit clubul”. De când Peluza Nord s-a constituit într-o asociaţie separată (ALSS), asociaţia din care face parte Costi s-a apropiat mai mult de cei din Peluza Sud, care se află în conflict deschis cu conducerea clubului. Conflictul a luat de multe ori forme violente. pentru că lumea ultraşilor este o lume violentă, chiar dacă nu gratuită.

Costi spune că în majoritatea timpului în care situaţia a degenerat, ei au răspuns la violenţă cu violenţă, „ăsta e un suporter ultras.” În general, ei sunt „violenţi în gândire”, pentru că sunt împotriva curentului: spre deosebire de Peluza Nord, care e apropiată de conducere, cei din sud au o atitudine critică şi radicală atât faţă de Becali, cât şi faţă de stat, de jandarmerie sau de Dragomir, autorul unei legi a violenţei pe stadioane care le îngrădeşte libertatea de expresie şi le încalcă prezumţia de nevinovăţie. Astfel că un jandarm le poate face un proces verbal în absenţă şi le poate interzice accesul pe stadion, cum a păţit el.

Acum doi ani, la un meci cu Timişoara, între fanii Peluzei Sud şi reprezentanţii forţelor de ordine a izbucnit un conflict: suporterii au aruncat cu obiecte contondente, iar firma de pază a „abuzat de gaze lacrimogene”, spune Costi. El se afla în tribună, dar nu a participat la violenţe. După o săptămână, a primit acasă amendă şi interdicţia de a intra pe stadion timp de un an, fiind identificat ca unul din liderii asociaţiei. Deşi a contestat amenda şi a câştigat, interdicţia nu a fost suspendată, aşa că a stat un an pe bară,  ceea ce „e frustrant, după 20 de ani în care ai fost pe stadion în fiecare sâmbătă.”

În urma acestei sancţiuni, Costi, dar şi alţi suporteri, nu s-au mai intors pe stadion, în semn de protest. Continuă să lupte pentru drepturile suporterilor şi pentru întoarcerea la spiritul stelist din afara lui, prin intermediul asociaţiei pe care a înfiinţat-o împreună cu câţiva prieteni în 2007 şi care are, acum, 500 de membri. Au organizat evenimente dedicate foştilor jucători ai Stelei, care „acum nu-şi mai găsesc loc la club”, acţiuni caritabile şi au susţinut echipele de baschet, handbal sau rugby ale Stelei, mai puţin promovate.

De un astfel de eveniment se leagă una din cele mai frumoase amintiri ale sale. Acum doi ani, suporterii au sărbătorit într-un bar din Bucureşti 63 de ani de la înfiinţarea clubului Steaua, alături de „toţi idolii copilăriei noastre”, care sunt şi membri onorifici ai asociaţiei – Lăcătuş, , Belodedici, Ilie Dumitrescu, Ogăraru. „A fost nebunie acolo, chiar şi ei aveau lacrimi în ochi”, îşi aminteşte zâmbind. „George Ogăraru n-a putut să scoată două cuvinte, a plâns pe scenă de fericire că se afla printre suporteri.” La acel eveniment, Costi a trăit emoţii mai mari decât ar trăi la un meci de fotbal la care, astăzi, se uită „cu nepăsare chiar.Pentru că nu mai simt nimic, dragostea mi-a fost oarecum luată.”

Pentru ultraşi, susţinerea echipei contează mai mult decât rezultatele, aşa că nu câştigarea campionatului sau o victorie cu Dinamo l-ar aduce înapoi lângă echipă, nici măcar o finală de Liga Campionilor, dacă ar fi câştigată cu actualul patron. Doar o reîntoarcere la spiritul stelist, datorită căruia el a început să ţină cu Steaua, şi o conducere care să ia în considerare şi părerea suporterilor, l-ar face să se râzgândească. „Am început protestul pentru că am vrut să fim ascultaţi, să ne fie ascultate dorinţele.” Asta cer suporterii şi în Piaţa Universităţii.

Publicitate