Despre putere

La un an după ce a aflat că fiul ei, Toma, are autism, Andreea Sorescu (34 ani) a înfiinţat Asociaţia „Învingem Autismul”. În paralel, a parcurs un drum personal către acceptarea diagnosticului lui Tomi, drum care a învăţat-o că nu trebuie să fie tot timpul puternică pentru a fi o mamă bună.

„Aici a început totul”, îşi aminteşte Andreea, privind în jurul ei, în fostul depozit de la subsolul clădirii în care a lucrat timp de cinci ani – organizaţia neguvernamentală Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC). Dacă Mickey Mouse şi Donald Duck n-ar zâmbi ştrengar de pe pereţi, iar pe jos nu ar fi un covor verde praz pufos, ai crede că te afli într-o sală de birou normală, cu calculatoare, o masă de cafea în mijloc şi o bibliotecă plină ochi de rapoarte, dosare şi alte materiale de prezentare.

Până acum un an, desenele de pe pereţi nu erau singurele în contrast cu atmosfera oficială de birou. Pe covorul pufos erau împrăştiate jucării, mini-scaune în culori de tot felul, cuburi şi piese de puzzle, iar oricine trecea, pe la ora patru după-amiaza, prin faţa sălii denumită „grădiniţă” de colegi, auzea voci stridente de copii. Timp de un an, sediul FDSC a găzduit, zilnic, activităţile pentru copii desfăşurate de Asociaţia „Învingem Autismul”, înfiinţată de Andreea în aprilie 2009, la un an dupa ce fiul ei, Toma (acum şase ani), a fost diagnosticat cu tulburare din spectrul autismului.

„Senzaţia de atunci a fost ca şi cum l-aş fi pierdut pe Tomi”, îşi aminteşte ea, privind desenele Disney de pe pereţi. Când povesteşte cum i s-a schimbat viaţa din acea zi de joi, 27 martie 2008, când în biroul unui neuropsihiatru, a plâns alături de mama ei la aflarea veştii, Andreea începe o călătorie întortocheată prin trecut. Pare întortocheată pentru cineva din afară, dar ea ştie exact ce şi când i s-a întâmplat, pentru că sunt momente care au schimbat-o decisiv.

„Ăsta e un semn, că vi s-a întamplat şi vouă”

Când a aflat de Tomi, cu doar două zile înainte de ziua ei de naştere, a simţit că se prăbuşeşte. Dar s-a ridicat repede, pentru că ştia că în autism, timpul e vital, şi pentru că toţi din jur i-au zis că e puternică. Aşa că a fost şi a făcut ce ştia mai bine: a acţionat. S-a informat şi a învăţat despre autism mai mult decât a învăţat despre orice altceva până atuncişi a pus pe picioare, împreună cu soţul ei, Adrian, o campanie de strângere de fonduri, coordonată şi dezvoltată de FDSC şi de Fundaţia Romanian Angel Appeal. Campania a crescut „ca un bulgăre de zăpadă”, astfel că, la un an după ziua de primăvară care a dărâmat-o, a luat naştere – tot într-o zi de primăvară – Asociaţia „Învingem Autismul”.

Dacă prietenii şi colegii Andreei văd înfiinţarea asociaţiei ca pe o misiune personală, ea încearcă să-şi detaşeze propria persoană de organizaţie şi nu consideră că e meritul ei. Cei din jur au ajutat-o, i-au dat încredere, iar fiul ei a motivat-o, iar „când eşti motivat, efectiv poţi să muţi munţii din loc”. Ăsta e şi unul din principiile terapiei ABA (analiza comportamentală aplicată), folosită în autism şi care o inspiră pe Andreea şi în viaţa personală.

Organizaţia a crescut în cei trei ani de atunci şi, la începutul lunii martie, s-a mutat într-un sediu nou, unde cei 23 de beneficiari – copii cu autism – vor participa la activităţi de socializare şi terapie şi se vor pregăti pentru integrarea în şcoli de masă.

„Ai dreptul să fii şi slab”

În paralel cu înfiinţarea asociaţiei, care face acum atât de mult bine – pe lângă activităţile pentru copii, îi ajută şi pe părinţi să depăşească momentele grele şi să se informeze – Andreea a parcurs un drum personal, către acceptarea diagnosticului fiului ei. Liniştea şi calmul cu care povesteşte acum despre acest drum par să ascundă furtuna interioară prin care a trecut. Dar când îşi aminteşte, îşi acoperă fruntea cu o mână, ca şi cum ar încerca să se ferească de o umbră care nu-i dă pace. Nu a uitat că anul trecut a trecut printr-o depresie din care nu credea că îşi va reveni: „Problema depresiei mele a fost acea acţiune făcută foarte rapid, fără să plâng prea mult, fără să accept, fără să-mi trăiesc emoţiile.” Prin terapie, a înţeles că trebuie să se detaşeze, ca să poată să-l ajute cu adevărat pe Tomi. Ca să facă pasul spre acceptare, a trebuit să lase garda jos şi să admită că în autism nu se pune problema de recuperare, că e o condiţie pe care fiul ei o va avea toată viaţa.

Nu e un lucru uşor de acceptat pentru o mamă, dar Andreea a înţeles că Tomi are nevoie de un spaţiu confortabil în care să se exprime şi de o familie relaxată, care să-l încurajeze şi să-l motiveze pozitiv. „Încrancenarea asta nu e sănătoasă şi nu duce spre acceptare”, explică ea.

Femeia micuţă de statură îşi scutură părul tuns scurt, franţuzeşte, care contrastează cu pielea foarte albă, ca şi cum ar spune ”gata, a trecut”. Problemele lui Tomi nu au trecut, dar ea a început să le accepte, şi odată cu ele, să-şi accepte propriile limitări.„Perioada asta m-a învăţat că ai dreptul să fii şi slab, să mai cazi din când în când sau să te plângi că viaţa e nasoală”, spune ea. „Pentru că, de fapt, aşa e viaţa. Nu înseamnă că mâine n-o să fie bine. Sau mai bine!”

În „camera unde a început totul”, Andreea pare împăcată cu trecutul şi priveşte spre viitor. În ianuarie, a renunţat la jobul de la FDSC, pentru a se dedica în totalitate asociaţiei şi copiilor. Acum are doi: primăvara trecută a adoptat o fetiţă, pe nume Bela. Deşi nu a acceptat încă în totalitate diagnosticul lui Tomi, ia lucrurile mult mai uşor. Dar asta nu înseamnă că a renunţat să lupte. „Nu e vorba că îţi depui armele”, spune Andreea. „Dar trebuie să accepţi că, în autism, ca în viaţă, nu există totul sau nimic.”

Publicitate