Marian Drăgulescu: „Ar fi trebuit să fie altfel”

Cel mai greu moment din cariera de peste 20 de ani a unui multiplu campion nu este retragerea sau o accidentare gravă, ci absenţa de la Jocurile Olimpice.

În sala vopsită în roz a arenei North Greenwich din Londra, un gimnast tânăr, cu faţă de copil, tuns scurt şi cu sprâncene puternic conturate, trage aer în piept. Ridică în lateral braţele sculptate, priveşte în jos câteva secunde, într-un ultim moment de linişte, apoi începe să alerge. Rusul Oleg Verniaiev se îndreaptă în viteză spre capra de sărituri, în proba de individual compus.

“Ia să vedem, sare Drăgulescu?”

Gimnastul îşi înfige mâinile în aparatul roşu, se înalţă în aer, iar după jumătate de rotaţie îşi apropie genunchii de piept. “Da, e Drăgulescu!!”

Marian Drăgulescu, inventatorul săriturii care îi poartă numele, comentează finalele de gimnastică la Eurosport. Îşi aminteşte cum s-a născut săritura: „Pur şi simplu am inventat-o cap coadă, din nevoia de a vedea aterizarea.” Prima oară când a executat-o, a căzut urât în cap. Apoi a pus saltele mai moi şi a continuat să exerseze şi, în câteva luni, a concurat cu ea. Abia după şase ani s-au încumetat şi alţi gimnaşti s-o încerce, pentru că are un grad ridicat de dificultate. ”Din păcate, acum o execută alţii”, spune românul, fără a-şi ascunde dezamăgirea din voce.

Singura medalie care îi lipseşte

Drăgulescu a aflat că nu va participa la Olimpiadă cu două zile înainte de plecare, la ultimul test de pregătire, şi a primit vestea ca „o lovitură”. Se simte nedreptăţit, pentru că spune că la ultimele teste a avut cele mai bune rezultate la sol şi la sărituri din echipă.

Timp de trei săptămâni, lotul masculin de gimnastică a fost supus la câte două teste pe săptămână, iar Drăgulescu crede că a demonstrat că merita să fie prezent la Londra – nu a ratat niciun exerciţiu la sol, în timp ce colegii lui au greşit la cel puţin una din testări.

Absenţa de la Londra e cu atât mai dureroasă cu cât multiplul campion mondial şi european a revenit în gimnastică special pentru Olimpiadă. În 2008, după Beijing, Drăgulescu s-a retras din cauza unor probleme de sănătate la spate. Aproape un an, a fost antrenor de juniori la Dinamo, astfel că a rămas aproape de sala de gimnastică. Treptat, a început să se gândească la revenire. „Când m-am retras, credeam că o sa fie definitiv, nu credeam că ma voi simţi mai bine, dar m-am regenerat.”

S-a pus pe picioare în câteva luni. A reînceput antrenamentele la începutul verii, iar în septembrie, la Mondialele de la Londra, a câştigat două medalii de aur, la sol şi sărituri.

La fel spera să facă şi acum. O entorsă la Mondialele de anul trecut l-a ţinut pe tuşă nouă luni, dar gimnastul de 31 ani credea că a revenit la timp, acum două luni. Spune că se apropia de forma maximă, pe care ar fi atins-o în timpul competiţiei. „Nimeni nu era chiar 100% la teste, pentru că forma maximă-maximă trebuie s-o ai exact în timpul concursului”, spune apăsat.

Însă antrenorii nu au fost de aceeaşi părere. Dan Grecu, fostul selecţioner al lotului masculin, a spus în Pro Sport că gimnastul a început prea târziu pregătirea şi ar fi riscat o accidentare mai gravă, dacă mergea la Londra. “Aparatele la care el vrea să ia medalii nu sunt încă gata, nu e pregătit să meargă acolo şi nu spun asta cu răutate, ci cu responsabilitate.”

Ce vine dupa Londra?

„Hai, Marcel!” strigă în timpul exerciţiului de la sol al unui gimnast german, cu părul dat cu gel şi ras pe margini. „Hai, încă puţin şi argintul e al tău!” E unul din prietenii lui Drăgulescu, la fel ca alţi sportivi care i-au trimis mesaje de încurajare când au aflat că nu va concura la Londra.

Drăgulescu este singurul român medaliat olimpic la sol, în 2004. Mai are alte două medalii olimpice, opt titluri mondiale şi zece europene. Se simte împlinit ca sportiv, deşi îi lipseşte aurul olimpic. „Rezultatele nu o să mi le şteargă nimeni, astea au rămas în istorie”, spune gimnastul. „Sunt pe Wikipedia şi de câte ori vreau să-mi amintesc ce-am realizat şi cine sunt, mă uit acolo şi zâmbesc.

Când îl intreb unde îşi ţine medaliile, se uită complice înspre soţia sa, apoi spune, zâmbind: „e secret”. Deocamdată nu au un loc stabilit, le-a tot mutat. Dar se gândeşte la un loc unde să le expună pe toate, deşi sunt peste 250.

La şapte ani, când s-a apucat de gimnastică, totul părea o joacă. Sala de gimnastică era un tărâm al aventurii, plin de obstacole, printre care alerga şi se rostogolea – mulţi bureţi, plasă elastică, aparate de care să te agăţi. După doi-trei ani, lucrurile au devenit serioase, iar exerciţiile, tot mai grele: antrenamente până la epuizare, lovituri, teama de elemente noi. Frica, paralizantă pentru un copil, trebuia însă depăşită, pentru că elementele grele nu pot fi ocolite. „Trebuie să treci prin lucrul de care ţi-e frică, doar aşa îl depăşeşti.”

Drăgulescu nu a depăşit încă obstacolul Olimpiadei la care n-a ajuns şi nu poate să privească în viitor. O să ia o decizie în decembrie, după ce se termină competiţiile şi se detaşează. Nu exclude nici retragerea, nici Olimpiada de la Rio. Dar, deocamdată, simte că trece prin cel mai greu moment din carieră. „Eu vorbesc de astăzi şi ar fi trebuit să fie altfel.”

Anunțuri

4 răspunsuri la „Marian Drăgulescu: „Ar fi trebuit să fie altfel”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s