Gemeni

„Acum să văd pe cine o să daţi vina când se murdăreşte frigiderul, că eu eram principalul suspect”, a spus frati-miu duminica trecută, înainte să plece de acasă.

**

Masa de duminică e o mică tradiţie la noi în familie. Nu e nici mic-dejun, nici prânz, e un fel de brunch. Dar e aproape mereu cu omletă, vinete, roşii şi brânză. Câteodată e drăguţ, eu şi Călin povestim pe unde am ieşit sâmbătă seara, ce-am făcut şi cât am băut – eu, de regulă un pahar-două de vin, el shot-uri fără număr. Altădată iese cu zarvă şi ceartă – fie pentru că ne trezim prea târziu, fie pentru că s-a jucat până la răsărit, în loc să înveţe. Oricum ar fi, e cam singurul moment când stăm toţi la masă şi nu ne grăbim, facem planuri, râdem şi ne amintim tot felul de chestii.

Dar brunch-ul de duminica trecută a avut un gust de nostalgie. De când am pus masa – patru scaune galbene, patru farfurii albastre, patru şerveţele – până când ne-am dus, pe rând, să-l trezim, adememindu-l cu replici lacrimogene de genul „Hai, că e ultima oară când mâncăm împreună.”

Când mi-a zis prima dată că vrea să se mute, nu l-am luat în serios. Era prin iarnă, în mijlocul clasei a 12-a, se certa mereu cu ai mei că nu învaţă şi el se gândea la mutat. „Naiveee”, mi-am zis, n-o să-l lase să plece până nu termină facultatea. Naive me, pentru că iată-l, câteva luni mai târziu, cu bagajele la uşă şi ai mei dându-i ultimele sfaturi – cum să facă curăţenie, ce să cumpere pentru noua casă, ce să nu uite să facă. O asculta pe mama şi-şi lua notiţe într-un carneţel pe care mi-l ceruse cu o zi înainte, „că îi trebuie şi lui, ce pun atâtea întrebări.”

Cum i-a convins, încă nu mi-e foarte clar. Nici lor, spune tata. „Asta discutam cu maică-ta dimineaţă, cum de-am ajuns aici.” Poate de fericire că a luat bacu şi a intrat la facultate, poate gândindu-se că n-o să reziste mult şi o să se întoarcă, spăşit, acasă sau că o să fie o experienţă care să-l mai responsabilizeze.

Ideea e că, duminică, după masă, s-a spălat, şi-a terminat bagajele (pentru început, chitara şi câţiva rucsaci) şi a ieşit, furtunos, din casă. Eu am rămas în mijlocul holului, suspinând, dar după două secunde, a bătut la uşă. Îşi uitase cheile.

**

Cred că cea mai veche amintire pe care o am e de când s-a născut. Pe 3 iunie, la o zi după ce-am împlinit cinci ani, ca un cadou întârziat. Bunica m-a dus la spital să-l văd şi am aşteptat pe un hol îngust până a apărut o asistentă de după o uşă, cu el în braţe. I se vedea doar capul şi când mi-a auzit vocea, a deschis ochii.

Ce nu-mi amintesc, dar mi-a spus mama, e că atunci cînd a venit acasă, nu m-am sinchisit să-mi întrerup joaca din faţa blocului şi să intru în casă, să-l văd. Nici că, de gelozie, îi îmbrânceam căruciorul prin casă, când nu se uita ea. Eu ţin minte doar că o ajutam să-l îmbrace şi să-i dea să mănânce, că nu mă săturam să mă uit la el şi că abia aşteptam să crească, să ne jucăm. Că atunci când a crescut, în loc să ne jucăm, ne băteam, îmi strica jucăriile sau îmi găurea afişele cu fotbalişti de pe dulap, asta e altceva.

Am făcut aceeaşi grădiniţă şi aceeaşi şcoală generală. La liceu însă, a dezertat şi a ales tabăra adversă. Vianu, în loc de Sava. După propaganda pe care o făcusem patru ani, m-am simţit trădată că nu continua tradiţia familiei, dar el şi-o începea pe-a lui. Aveau şi ei Green-ul lor, gangul lor, chiulurile şi poveştile lor, la fel de teribiliste.

Spre deosebire de mine, care nu dormeam şi nu mâncam înainte de orele de chimie dătătoare de coşmaruri, el se juca Wow sau se uita la filme, că „şi-aşa nu înţelegea nimic, ce rost are să se chinuie?”

Spre deosebire de mine, care m-am agitat  toată clasa a 12-a, el s-a plâns tot anul că bacul i-a distrus viaţa pentru că nu mai poate să cânte, dar nu s-a grăbit să se apuce de învăţat. Spre deosebire de mine, care nu m-aş urca pe o scenă nici dacă aş primi Pulitzer-ul, la primul lui concert s-a zbenguit ca un mic rockstar, a dat din cap şi s-a aventurat în solo-uri pe care nu ştiu dacă le-ar fi făcut treaz. Doar că nu era foarte treaz, că doar „cum altfel să te urci pe scenă la primul tău concert, să te îngrozeşti de fiecare greşeală?”

La sfârşitul liceului, am repetat o lună pentru defilare. De două ori pe săptămână, ajungeam la liceu la 7 jumate, ceea ce nu s-a întâmplat prea des în patru ani. Iar când a venit marea zi, nu ştiam cum să stăm mai mult timp împreună, până o luăm pe drumuri separate. El nici nu s-a dus la defilare, că ploua şi era prea devreme. Şi nu pentru că nu are amintiri plăcute sau prieteni din liceu, ci pentru că nu stă să le retrăiască, melancolic. Pentru că se uită tot timpul în faţă, convins că acolo îl aşteaptă chestii mai mişto decât în urmă.

O lecţie pe care încă încerc s-o învăţ de la el.

**

„Pentru prima oară,camera albastră de la etajul al doilea din Chinatown era goală. Era ca şi cum cineva luase tot aerul din casă. Însă pe urmă, cam prin a doua săptămână, a început să-mi placă. În bucătărie era curat, pe mânerul frigiderului nu mai erau pete de degete unsuroase, nimeni nu mai cobora tropăind scările la trei dimineaţa.”

(Clubul de film. Lecţii de viaţă pentru fiul meu – David Gilmour)

Publicitate