Cum miroase Crăciunul

Colindele americane de la radio şi clinchetul vaselor în bucătările e scena care îmi anunţă mereu sosirea Crăciunului, al cărui miros invada toate camerele apartamentului de la etajul doi, unde am locuit până în clasa a opta. Adică miros de prăjituri, cele două pe care mama le face mereu de sărbători şi de zilele noastre de naştere – una pentru mine şi una pentru fratele meu.

A mea se numeşte „televizor”, şi se face destul de greu. Debutul ofical al pregătirilor de Crăciun începe cu două zile înainte, când mama se apucă să meşterească blaturile – unul alb şi unul negru. Pe cel alb îl însiropează şi îl umple cu o cremă gălbuie, adaugă un strat de dulceaţă de măceşe şi îl uneşte de celălalt. Deasupra, glazură de ciocolată. Apoi îl lasă încă o zi în cămară, să se înmoaie.

În vara dinainte să încep liceul, ne-am mutat într-un apartament mai mare, pentru ca eu şi fratele meu să avem camere separate. În prima parte a anului am avut aproape constant un gol în stomac. Mi se părea ciudat să am colegi şi profesori noi, materiile erau mai grele, iar profele de fizică şi chimie îmi dădeau coşmaruri. Peste toate astea, acasă nu mă simţeam în totalitate acasă. Toate amintirile mele erau legate de apartamentul de la etajul doi în care am copilarit – acolo aveam prietenii cu care mă jucam în faţa blocului, acolo ne serbam zilele de naştere, acolo eram când s-a născut frati-miu şi când am început să descopăr cum e să împarţi totul cu cineva. Inclusiv prăjtura preferată. Apartamentul de aici, cinci etaje mai sus, îmi părea mare si rece şi nu aveam încă nicio amintire legată de el.

Până să-mi dau seama, a venit Crăciunul. Mă temeam că nu va fi la fel, pentru că nu ştiam unde vom pune bradul, cum vom aşeza masa de Crăciun sau ce vecini am putea colinda – deşi nu mai făceam de ceva vreme asta. Dar, când am simţit, într-o seară, miros de ciocolată topită şi am auzit colinde la radio, am ştiut că îmi făceam griji degeaba şi că unele tradiţii nu pot fi înlocuite de nicio schimbare. Mama se apucase de prăjiturit şi nu conta că era într-o bucătărie nouă. „Televizorul” avea să fie la fel de bun şi Crăciunul la fel de frumos. Treptat, am început să mă simt acasă.

Anul ăsta e iar unul cu schimbări, anunţate de faptul că mama a renunţat (în sfârşit!) la radio-ul lui Moş Crăciun. E primul an în care fratimiu nu e acasă. Aseară, am participat la împodobirea bradului în noua lui locuinţă, cu globuri noi şi tradiţii noi. Dar m-am bucurat că, din când în când, se uita la mine şi mă întreba cum să aşeze luminile sau girlandele, semn că eram acolo cu un scop, ca o amintire a ce-a însemnat până acum Crăciunul pentru el. Şi pentru mine.

Spre seară, a venit cu mine înapoi acasă, să-şi ia schiurile. Când am intrat pe uşă, mirosul cald de aluat proaspăt scos din cuptor ne-a gâdilat nările. Roşu în obraji de la cele -4 grade de afară, s-a uitat la mine şi mi-a spus, zâmbind: miroase a Crăciun.

Publicitate