În deplasare

DSCN0123

Într-o sâmbătă, la începutul lui ianuarie, am plecat din cantonamentul de la Izvorani spre Cluj, pe o ninsoare ca-n poveşti. Undeva pe Valea Prahovei, ninsoarea s-a oprit şi a făcut loc unui soare molcom, care a încălzit bucăţile de stânci pe care le zăream cu coada ochilor, în timp ce luam un interviu şi descoperam ce frumos e să asculţi oamenii povestind în timp ce conduc.

Am stat o săptămână în Cluj şi m-am simţit, la rândul meu, ca într-un cantonament. Doar că, în loc de antrenamente, aveam interviuri sau transcrieri. Şi îmi lipsea echipa. A fost prima oară când am stat aşa mult pe teren, concentrându-mă doar pe poveste, singură într-un oraş aproape necunoscut timp de o săptămână. O săptămână în care am trecut printr-o grămadă de emoţii de tot felul, pe care nu prea aveam cu cine să le împart.

M-am întrebat, în primele zile, ce caut acolo şi de ce, de ce nu sunt acasă sau la birou, unde mi-e uşor şi ştiu ce am de făcut, de ce mă bag în chestii care nu sunt de mine şi care mă fac să simt că nu sunt suficient de tare, de deşteaptă sau de curajoasă. Care mă fac să ma simt ca un stalker. Apoi, pe măsură ce m-am obişnuit şi lucrurile au început să meargă bine, să mă apropii de oameni sau să descopăr câte ceva nesperat, a început să-mi placă şi să simt că fac exact ce trebuie să fac şi ce mi-am dorit dintotdeauna: merg la antrenamente, vorbesc cu sportivi, stau pe marginea bazinelor de înot şi a pistelor de atletism. Aud încurajări şi fluiere, văd sărituri în apă şi medalii, simt miros de clor. Cum spunea un mesaj primit pe Facebook: „you’re living the dream, in a way.”

Îmi dau seama că aşa e, mă obişnuiesc şi începe să-mi placă, aşa că atunci când vine momentul plecării, devin melancolică. Nu-mi mai vine să părăsesc tribuna, deşi antrenamentele s-au terminat şi mă duc la bazin chiar dacă nu mai am nimic de aflat sau de observat. Mă despart cu greu de oraş şi mă urc în tren, iar până când ajung acasă, sunt de-a dreptul deprimată.

Şi apoi o iau de la capăt cu sentimentul de „nelalocul meu” – mă duc la birou şi mă întreb ce caut acolo, pe un scaun care se roteşte, şi de ce nu sunt pe marginea vreunui teren, luând vreun interviu sau urmărind pe cineva?

Pendulez între două lumi, între două feluri de-a fi şi nu ştiu unde mi-e locul, care din astea două variante sunt eu. Sau dacă sunt ambele, varianta de acasă şi varianta din deplasare. Tur – retur.

Anunțuri

4 răspunsuri la „În deplasare

  1. Ambele. Si o persoana inteleapta mi-a zis la un moment dat asa: curajul nu inseamna sa nu-ti fie frica, ci e ceea ce faci atunci cand si in ciuda faptului ca ti-e frica. Poate ti-a zis si tie deja…:) te pup!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s