Doar 18 ani

În generală, ascultam meciuri de fotbal sub bancă. Eram în clasa a şaptea şi Campionatul Mondial din 2002 era transmis în prima parte a zilei, când eram la şcoală. Fiind fete cuminţi, nu puteam lipsi de la ore, mai ales pentru un meci, aşa că Emilia, colega mea de bancă, aducea la şcoală un casetofon cu radio care încăpea la fix, culcat, în spaţiul rezervat ghiozdanelor care zăceau aruncate la picioare. Pe rând, câte una se apleca şi afla prin căşti ce se întâmpla pe teren în Coreea si Japonia, în timp ce cealaltă scria în ambele caiete.

Eram colege de bancă din clasa a cincea, când am devenit prietene – destul de brusc, după un telefon din mijlocul verii, din care tot ce ţin minte e că am bârfit o altă colegă de clasă. Au urmat opt ani de convieţuire, în care am împărţit tot, de la bucata de lemn pe care ne sprijineam coatele, la pixuri colorate, copiuţe comune ascunse în penare, sandwichuri sau caiete de conversaţii. Eram destul de retrase, învăţam bine şi nu prea primeam atenţie din partea băieţilor. Nu eram nici în echipa de baschet, nici nu ne udam cu apă pe holuri, ca alte fete. În schimb, scriam în revista şcolii şi cam singurul gest sfidător a fost să introducem o rubrică nouă: „perlele profesorilor”.

Fotbalul a fost un mod prin care ne-am apropiat şi între noi, dar şi de băieţi, cărora le-am câştigat simpatia şi complicitatea. La fiecare început de săptămână, analizam cu ei etapele din campionatele străine şi comentam golurile date de fotbaliştii nostri preferaţi. Iniţial amuzaţi, au început să ne ia în serios când s-au trezit cu noi pe teren la miuţa din curtea şcolii sau când am convins-o pe profa de sport să ne lase să organizăm şi un campionat pentru fete. Ocazie cu care ne-am găsit şi antrenor: Costin, un coleg din altă clasă care venea în weekend la şcoală să ne înveţe să şutăm sau să stăm în poartă.

Nu doar colegii ştiau de această pasiune. Doamna Marin, cu care făceam meditaţii la română, ne încuraja şi ne motiva să învăţăm pentru capacitate cu promisiunea unei întâlniri cu Michael Ballack, unul dintre eroii noştri de atunci. Fiica ei stătea în Germania, ceea ce în mintea noastră era de ajuns. Ne amuzam adaptând comentariile şi analizele şi introducând fotbalişti în rolul personajelor literare.

Fragment din caracterizarea Vitoriei Lipan, varianta Beckham: „Crede în vise şi semne şi, cu credinţă în calificare, intră pe teren, se aruncă în joc, înaintează şi înscrie, purificându-se înaintea meciului iniţiatic cu Juventus.[…] Se arată cunoscător al tradiţiilor fotbalului britanic şi trăieşte în acord cu gazonul. Când pe teren se iscă un vânt din senin, spune: E poruncă să învingem!”

*

Nu mai ştiu cum a început, care a fost primul meci la care ne-am uitat sau prima oară când am vorbit despre asta. Dar ştiu că mereu am fost două. Am dezvoltat aceleaşi obsesii, ne-am bucurat şi am suferit împreună şi aşa am înţeles, încă din clasa a cincea, cât de important e să ai pe cineva alături în anii incerţi dintre copilărie şi adolescenţă; cineva care să te înţeleagă, să-ţi împărtăşească ciudăţeniile şi cu care  să poţi vorbi ore în şir, la propriu. După cele şapte-opt ore din banca a treia de pe rândul din mijloc, urmau altele pe gardul din faţa şcolii, continuate cu zeci de minute la telefon, odată ajunse acasă. La un moment dat, când părinţii ne-au interzis să mai încingem liniile telefonice, am început să ne scriem scrisori, pe care a doua zi le schimbam între noi.

Fotbalul a fost mai mult decât o pasiune, un hobby sau o obsesie. A fost ca un cult. Eram la curent cu tot ce mişcau echipele şi fotbaliştii noştri preferaţi – fiecare declaraţie, transfer sau gol -, colecţionam toate revistele sau ziarele în care apăreau, făceam colaje cu care ne acopeream pereţii camerelor, atârnam steaguri de perdele şi defilam prin şcoală purtând tricouri largi, eu cu Anglia, ea cu Germania. În timpul meciurilor, ne dădeam bip-uri la goluri, ca să ştim că ne bucurăm împreună.

Pentru că nu ni se întamplau foarte multe în viaţa reală, ne refugiam în această lume paralelă, în care trăiam poveşti epice de dragoste cu fotbalişti, pe care îi consolam după înfrângeri dramatice – de cele mai multe ori, în ploaie – sau în care deveneam celebre prin reportaje spectaculoase. La un moment dat, am vrut să strecurăm în cutia poştală a lui Cristian Ţopescu, care locuia în acelaşi cartier, câte o scrisoare în care îi spuneam despre pasiunea noastră şi prin care speram să ne facem remarcate. A mea încă zace ascunsă într-o cutie, alături de caiete de conversaţii, decupaje de ziare şi câteva poze, salvate dintr-o mutare şi din repetate curăţenii generale.

Primul sezon trăit intens a fost 2001-2002, când Bayer Leverkusen, o echipă nemţească apărută parcă de nicăieri, a ajuns în finala Champions League. Nu avea mari speranţe împotriva lui Real Madrid, dar deciziile noastre au fost rareori bazate pe şansele de pe teren. Ne impresionase mai mult povestea din spatele unei echipe fără vedete condusă de un antrenor cu nume şi păr alb de magician (Klaus Toppmoller). În plus, nemţii sfidaseră deja soarta de două ori, eliminând pe Liverpool şi Manchester, de ce n-ar putea s-o facă încă o dată?

Am înţeles în următorii ani de ce: pentru că, de obicei, echipele cu care ţineam noi nu câştigau. Iar atunci când pierdeau, duceam suferinţa la un alt nivel. Zilele de după înfrângeri grele, precum acea finală cu Real Madrid, ratarea calificărilor românilor la turneele finale sau finala Germania-Brazilia din 2002 erau decretate „zile de doliu”, în care ne îmbrăcam în negru şi stăteam posomorâte în bancă. Ne enervau la culme cei care spuneau că „e doar un joc”. Nu era niciodată doar un joc. Era dramă,  neputinţă, speranţe sfărâmate, poveşti şi vise neîmplinite. Şi mai mereu, un gol în capul pieptului.

*

În liceu, banca de la mijloc s-a mutat la fereastră şi intensitatea pe care o puneam în fotbal s-a mutat, treptat, în alte părţi – în concerte, ieşiri şi îndrăgostiri reale (sau măcar de tipi din acelaşi oraş). Dacă în generală am fost destul de singuratice, după prima săptămână de liceu eram trei, iar după a doua, cinci. Profesorii ne spuneau „colţul vesel de la geam”. Dacă în generală puteam număra pe degete chiulurile, în liceu rubricile de absenţe au devenit neîncăpătoare. Iarna chiuleam la subsol, pe acorduri de Zombie cântat la chitară, primăvara în Green Hours, pe acorduri URMA, iar vara pe motoare. Mergeam împreună la mare, la concerte, la filme, la teatru,  dansam până dimineaţă sau stăteam la poveşti la câte una acasă până răsărea soarele.

Tot mai des, televizorul a rămas stins duminica, iar meciurile din campionatele străine au pierdut, încet-încet, două spectatoare de bază. 

Dar serile de marţi şi miercuri au rămas sfinte. Vedeam meciurile din Champions League acasă, fiecare cu taţii, tastând zeci de mesaje. A doua zi, dezbăteam rezultatele cu noii colegi, unii mult mai miştocari decât cei din generală, alături de care am învăţat să ne şi amuzăm de eşecuri, să nu mai privim fotbalul atât de intens şi să facem haz de necaz – pentru că patternul de loseriţe, evidenţiat fără milă şi cu fiecare ocazie de băieţi, s-a menţinut.

Cu o excepţie – cea mai frumoasă amintire legată de fotbal: finala din 2005 dintre Liverpool şi Milan. Cred că ăla a fost momentul maturizării pasiunii mele, în care am înţeles că tot ce-am trăit şi-am investit până atunci în fotbal a meritat. Într-un fel ciudat, meciul ăla m-a ajutat să nu-mi mai pese atât de mult, sau să-mi pese într-un mod care să nu-mi mai ceară totul.

Emi a depăşit momentul mai repede şi asta m-a făcut să mă simt cumva lăsată în urmă. A fost prima care a avut prieten, care s-a sărutat şi care a început să capete curaj şi încredere în ea. Se întorcea din când în când, pentru anumite meciuri, dar nu mai simţeam că e acolo tot timpul, cum era în generală. Nu mai simţeam că suntem două. Mi-a luat ceva să mă obişnuiesc cu faptul că am rămas singură în asta şi că e ok. O perioadă am crezut că trebuie să trec şi eu peste, că e o chestie care trebuie lăsată în urmă, pentru că nu mai face parte din cine sunt sau ar trebui sa fiu. Nemaiavând cu cine să le împart, am început să ţin emoţiile astea pentru mine şi să nu le mai exteriorizez atât de mult.

Am înţeles însă că pot împărţi pasiunea pentru fotbal şi cu alţii, deşi nu la acelaşi nivel, că oamenii se schimbă şi că pot lua lucrurile de care am nevoie din mai multe locuri. Mai ales că acum nu mai eram doar noi două. Când am împlinit 19 ani, colegii mi-au luat un tricou cu Liverpool. În clasa a 12-a, am organizat galeria pentru meciurile de fotbal ale băieţilor şi am scris cronicile de după. Mi-am petrecut balul de absolvire fâţâindu-mă între ringul de dans, unde erau fetele, şi un vestibul unde mă uitam cu băieţii la finala Champions League, care era în aceeaşi seară – în mod ironic, rejucarea meciului din 2005, Liverpool-Milan. Liverpool a pierdut atunci cu 2-1, ceea ce altcândva ar fi fost o tragedie. Acum, după fluierul final, m-am întors la fete.

*

În facultate, Emi a plecat în Barcelona. La sfârşitul anului doi, ea şi Carmen (despre care Emi a scris aici) au decis să spargă rândurile şi cifra (până atunci) magică de cinci şi să-şi mute viaţa în altă parte. Le-am admirat pentru asta, dar m-am simţit din nou lăsată în urmă şi am plâns după ele câteva săptămâni. Mai ales că nu-mi găseam locul, cu restul fetelor mă vedeam rar şi nici de fotbal nu-mi mai ardea.

Emi s-a întors după jumătate de an şi ne-am continuat prietenia de unde rămăsese. Ea venea cu nişte poveşti cu mare şi soare, iar eu descoperisem că pot supravieţui (în Bucureşti) şi fără ea; deşi era mult mai bine când era aici.

Anul ăsta se fac 18 ani de când ne cunoaştem şi 14 de când suntem prietene. Am stat opt ani în aceeaşi bancă şi 25 în acelaşi cartier, la 10 minute una de alta. Avem amintiri din generală, din liceu sau de pe bordura din faţa Primăriei, aflată la jumătatea distanţei dintre noi. Avem poze împreună pe scara din faţa blocului meu, pe plajă sau în Barcelona, de unde ne-am luat amândouă tricouri cu Guardiola. Încă ne dăm mesaje în serile de Champions League, disecăm mutările importante sau râdem de vreo declaraţie. Din trei în trei ani, mergem la un meci pe stadion.

Acum o săptămână, după foarte mulţi ani în care n-am mai trecut de uşa cu boltă a Şcolii Generale nr.3, ci doar am tras cu ochiul deasupra unui gard ce devine tot mai înalt de la an la an, am intrat cu Emi în holul cancelariei. Ne-am uitat cu drag la elevii de serviciu şi la ceasul electronic pe care îl pîndeau cu sufletul la gură, aşteptând soneria, la nelipsitul tablou cu Nicolae Titulescu de lângă geam şi la directorul Ghiţă, care avea aceeaşi mustaţă serioasă, dar părul mai alb. Când a trecut prin faţa noastră, am simţit un ghimpe în stomac, ca şi cum mă aşteptam să fiu trasă în orice moment de urechi şi să primesc un îndemn ferm de a o şterge către clasă. În schimb, directorul ne-a privit blând şi ne-a spus „bună ziua”.

Profesoara de istorie, preferata noastră, ne-a recunoscut cu greu. Când ne-a întrebat ce ne-am făcut „acum, când am crescut mari”, Emi mi-a luat-o înainte şi i-a spus că scriu. Uneori despre sport, am adăugat cu un rânjet. Apoi tot ea a spus că „eu chiar m-am ţinut de plan”.

Eu mă gândeam că amândouă ne-am ţinut de plan, pentru că eram acolo împreună.

Publicitate