Vara marilor transferuri

DSC_2417

“N-am luat covrigi”. Aşa mă trezeşte Monica în unele dimineţi. Eu sunt încă în pat, ea deja la birou şi mă anunţă printr-un sms că e rândul meu să stau la coadă. 

Deși locuiesc mai aproape, întarzii mereu, pentru că mă urnesc greu din pat. În zece minute mă îmbrac şi în alte zece sunt la etajul zece al blocului din apropiere de Piaţa Victoriei, unde lucrăm. Din spatele biroului ei, lipit de-al meu, mă întâmpină cu jumătate de zâmbet şi cu un „bună dimineaţa” ironic.

Primul lucru pe care îl fac, după că mă uit cu vinovăţie la ceasul de perete de deasupra ei, e să deschid calculatorul. Mecanic, fără să verific înainte dacă e pornit sau nu, mă aplec şi caut butonul pipăind, apoi mă aşez pe scaun şi aştept, în timp ce mă dezbrac. Într-o dimineaţă, constat că ecranul negru nu se albăstreşte, iar becurile unităţii centrale rămân stinse. Îmi dau seama că tocmai l-am închis şi o întreb, în treacăt: „ai idee cine a umblat aici?” Se opreşte din ce face, se gândeşte un pic, apoi zice senină, pronunţând cuvintele rar şi calm. „A, am uitat să-ţi spun. Ţi l-am deschis eu, să văd dacă merge serverul.”

Monica e din Seini, un oraş din Maramureş despre care nu auzisem până s-o cunosc, şi mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu felul ei molcom de a fi, de vorbi şi de a vedea lumea. Mai ales că eu sunt agitată şi grăbită, mă enervez repede şi iau decizii emoţionale. Ea e calmă, dă replici scurte şi tăioase şi rumegă mai mult lucrurile. Are mereu un punct de vedere opus, o întrebare în plus, o răsturnare de perspectivă. Şi îi place la nebunie să (mă) contrazică. „Trebuie să echilibreze cineva şi prinţesele”, mi-a spus într-o zi când, după una din multele noastre discuţii în contradictoriu,  i-am zis ca e prea sceptică.

Lucrăm împreună din martie 2012 şi e ca şi cum am fi colege de bancă, pentru că avem birourile lipite-n colţ. Dar şi pentru că, uneori, parcă suntem încă pe băncile şcolii, hilizindu-ne şi şuşotind, împărţind un sandwich luat din colţul străzii (Toscana, cele mai bune!), scriindu-ne mesaje caraghioase în agende sau protestând la unison când nu ne convine ceva.

A fost primul job serios, de la 9 la 5, al amândurora, şi-a avut de toate: perioade de dictatură şi de democraţie, prime-time şi petty tasks, proceduri şi planificari. Am injectat entuziasm şi-am jucat (mai mult sau mai puţin) la victorie, am inspirat şi-am fluierat, am făcut smoothie iarna şi-am mâncat îngheţată vara.

30082013711

Am învăţat, lucrând cot la cot cu ea (la propriu), cum să-mi pese mai puţin de lucrurile neimportante, cum să câştig mai multe bătălii, rămânând calmă, şi ce înseamnă o prietenie care nu a început în copilărie, dar o prietenie în care celalalt te descoperă aşa cum eşti acum, nu cum ai fost cândva.

Şi, mai ales, am învăţat că e important să pleci.

**

Ne-am cunoscut în ianuarie 2011, într-un taxi spre Ferentari. Atunci am aflat că în facultate fusese cu Erasmus în Franţa, iar ea a aflat despre mine că îmi place sportul. Cam ce era mai important despre fiecare.

Eram la începutul unui internship la un site unde scriam mici reportaje despre ONG-uri, care pentru mine a fost primul contact cu jurnalismul. Ne întâlneam o dată pe săptămână cu Oana, editoarea noastra, pentru o şedinţă de redacţie care avea loc mai mereu – nu ştiu de ce – în McCafe-ul de la Unirii. Ne înţelegeam bine, deşi în secret, eu eram geloasă pe ea că scrie mai frumos şi ea era geloasă pe mine că găsesc mai multe subiecte. Nu ne-am spus asta până acum o lună, într-o destăinuire la îngheţata de dup-amiază din biroul de la etajul zece, unde eu m-am angajat imediat după internship şi ea a venit după câteva luni.

De atunci, ea aude în fiecare zi câte ceva despre sport şi eu aud câte ceva de plecat. Oriunde, dar de cel mai bine în Franţa.

25092013756

Spre deosebire de mine, care am rădăcinile bine înfipte şi mi-ar fi greu să mă rup total, ea e o călătoare: a plecat de-acasă din liceu, pe care l-a făcut în Baia Mare, iar la facultate a venit în Bucureşti. Vorbeşte foarte puţin despre cât de greu i-a fost – aşa e ea, vorbeşte puţin, rar şi calm, în timp ce eu turui mult şi repede. Până anul trecut, eu nu fusesem niciodată singură în alt oraş. Nu mai mersesem cu trenul de prin liceu, iar când a trebuit să plec pentru un prim articol, a râs că nu ştiam să-mi completez cupoanele de reducere pentru studenţi. De atunci, am rupt filă după filă şi am descoperit, de una singură, cinci locuri noi. Ştiu că nu se compară cu a face liceul sau facultatea în alt oraş şi ştiu că mai am de recuperat la capitolul independenţă, dar petrecând timp cu ea, am înţeles că suntem diferite şi vibrăm la lucruri diferite. Ea are nevoie să călătorească, cu orice scop, eu am nevoie să ştiu unde mă îndrept, oricât de vag. Ea are nevoie mereu să caute, eu trebuie să-mi găsesc locul, să aparţin, să ştiu că am unde să mă întorc.

Şi, aşa cum eu o admir pentru pofta de călătorit şi mâncărimea din tălpi, ea mă admiră că mi-am găsit pasiunea, ceva care să-mi placă atât de mult încât să nu mai conteze că n-am timp liber mai deloc, că uneori plec de la birou şi mă duc acasă să scriu, în timp ce ea iese în oraş. Când lucrez la un articol care mă entuziasmează, e primul meu editor neoficial. E martora întregului proces, de la prima idee la draftul final. Îmi suportă toate emoţiile şi fricile, asistă la toate încercările de contactat oameni (încă râdem de antrenorul pe care l-am sunat în fiecare luni, timp de două luni, ca mereu să mă amâne pe săptămâna următoare). Mă ascultă cu răbdare şi mă ajută să-mi clarific gândurile, îmi pune întrebări la care nu mă gândisem şi îmi sugerează cum aş putea aborda probleme delicate. Râde de mine când mă alint că n-am scris bine sau când mă miorlăi că nu-mi convine ceva, deşi e clar că o să-l fac.

Ea, în schimb, nu-şi arată emoţiile. „Băi Giuclee, nu m-au selectat pentru bursă”, a zis încet, aproape şoptit, acum o lună, când s-a afişat lista pentru masterul din Franţa pe care şi-l dorea de când o ştiu. Aplicase şi cu un an înainte şi-a zis că asta e ultima ei şansă să plece, dup-aia promite că se potoleşte. S-a zbătut, a alergat după acte, a fost la interviuri puse în cele mai nepotrivite momente, a vomitat înainte, a făcut exerciţii de engleză după  program. I-au spus nu de două ori şi de două ori au anunţat-o că cineva a renunţat la loc şi s-a mai ivit o şansă. Acum era chiar ultima, şi nu era pe listă. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să zic, mai ales că nu citeam nimic pe faţa ei. „Credeam c-o să reacţionezi mai rău”, i-am zis într-un final şi m-am dus lângă ea, să văd cu ochii mei. Mai târziu mi-a zis că simţea furnicături în tot corpul.

**

Acum mănâncă covrigi franţuzeşti. Au admis-o până la urmă la master (lista fusese incompletă, se pare) şi în două săptămâni era plecată. „Dacă o să se întâmple, o să se întâmple în ultimul moment”, îmi spunea în vară, când a aflat că sesiunea din toamnă e ultima şansă.

Am zis mereu că o să plecăm în acelaşi timp şi visam să lucrăm împreună în continuare, să avem revista sau site-ul nostru. Nu prea cădeam însă de acord asupra subiectelor – eu voiam sport, ea călătorii. Acum, deşi întâmplător, chiar plecăm împreună. În locuri diferite, dar în locurile pe care ni le-am dorit amândouă – eu să scriu mai mult, ea în Franţa.

Mă hotărâsem dinaintea ei, dar cumva, şi viaţa ştie că mă obişnuiesc mai greu cu schimbările şi am nevoie de timp, aşa că mi l-a dat. Între timp, smoothie maker-ul de la birou s-a stricat, din aparatul de aer condiţionat a început să picure şi mi-am spart cana preferată. Semne, am interpretat, ca să plec cu inima uşoară. Ştiu că nu mă mut în altă ţară, ca ea, dar e o schimbare, şi eu mă tem de schimbări, mai ales de cele care înlocuiesc siguranţa, confortul şi o „colegă de bancă” cu care-am împărţit atâtea, cu neîncredere în propriile puteri şi necunoscut. Dar privind-o pe ea, mi-am dat seama că e timpul să-mi adun şi eu curajul şi să mă duc acolo unde mi-e mai frică.

Pentru că e important.

IMG_8389

PS: Mulţumiri speciale merg către Oana, ştie ea de ce 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s