Cum e să mergi la meci cu Chris Jones?

DSCN0997

Cu ochelarii uzi şi bătută de vânt, ajung în holul hotelului cu 20 minute mai devreme – total necaracteristic mie – şi mă aşez pe primul scaun pe care-l văd liber, pentru că îmi tremură picioarele. De emoţie, nu de frig. Nu-mi vine să cred că sunt aici. Deşi afară se zice că ar fi sfârşitul lumii, am plutit tot drumul. N-am văzut nici copacii căzuţi, nici maşinile înghesuite în trafic, nici băltoacele de care era plin Facebook-ul.

Mă uit din secundă în secundă la cele trei lifturi, de frică să nu-l ratez când iese. Tresar de fiecare dată când se deschid şi încep să mă tem că nu mă ţine minte de anul trecut sau că e prea obosit şi jet-lagged şi treaz de 30 de ore ca să aibă chef de un meci amărât pe frigul ăsta. Doar că eu nu simt niciun frig, doar un bulgăre de foc în capul pieptului, care se învârte la turaţie maximă.

Iese din lift hotărât şi când mă vede, deschide larg braţele şi mă strânge tare. Probabil face asta cu toata lumea, îmi zic, sigur nu mai ţine minte. În taxi, mă întreabă dacă îmi place fotbalul sau fac asta doar pentru el, aşa că mă resemnez.

So you don’t remember me from last year? 

I do, how can I not, I know we talked in the lobby..

For like 5 minutes. But we talked about sports!

Yeah, yeah, I remember. But I didn’t know you liked soccer.

I do, I actually thought I was being selfish to take you with me and put you through this.

Really? Aaaww.

Râde şi-mi dă un ghiont complice, ca şi cum împărţim ceva doar de noi ştiut, moment care se tot repetă pe parcursul serii şi din care o să mă hrănesc iar tot anul.

**

E mai entuziasmat de meci ca mine, îmi spune că nu i-a venit să creadă când a primit programul şi-a văzut Steaua – Chelsea. Are un prieten care ţine cu londonezii, dar el îi urăşte şi speră să câştige Steaua. Urmăreşte Premier League, pentru că s-a născut în Anglia, şi soccer-ul e printre sporturile lui preferate. Îmi mulţumeşte într-una, eu îi mulţumesc lui şi iar ne înghiontim.

Taximetristul ne aude vorbind de meci şi îl intreabă de unde e. Se speriase că e englez şi când aude că e de partea Stelei în seara asta, bagă viteză şi ne promite că ajungem imediat la destinaţie. Dacă ţinea cu Chelsea, ne plimba prin oraş vreo două ore. Nu m-ar fi deranjat, cât timp am fi vorbit de fotbal și povești.

**

Ne apropiem de stadion şi încep să se vadă luminile, chestie care pe mine mă entuziasmează de fiecare dată la maxim, dar pe care nu prea am avut cu cine s-o împart în ultimul timp. Acum am, pentru că observă înaintea mea şi începe să ţopăie fericit. This is so awesome, thank you.

Alergăm pe scări, ne găsim scaunele plouate, le ştergem şi ne aşezăm. El speră la un 3-2 pentru Steaua, ca să vedem goluri multe. Eu, optimistă ca de obicei, îi spun că juniorii au pierdut cu 0-4 şi că la primul meci, cu Schalke, scorul a fost identic. Să nu fim pesimişti, spune, şi îşi freacă mâinile, privind în jur.

DSCN0998

Începe imnul Champions League, momentul meu preferat. Mă uit la copertina imensă în formă de minge care flutură la mijlocul terenului şi încă nu-mi vine să cred. Sunt la meci cu Chris Jones.  Nici lui nu-i vine să creadă că ieri dimineaţă s-a trezit acasă, în Port Hope, şi acum e în România, la un meci din Champions League.

În ciuda optimismului lui, golurile curg unul după altul şi nu în poarta în care ar fi vrut. La 2-0, ne dăm seama că încă se pot îndeplini ambele pronosticuri. Până la final, se dovedeşte că eu am avut dreptate.

That sucked! spun cu patos după autogolul lui Georgievski şi râde când mă aude. Is that how you would write it? Aşa-mi aduc aminte că nu suntem doar doi pe un stadion, suntem doi care mai şi scriem despre sport. În faţa noastră, pe partea opusă, e zona presei, unde îi promit c-o să stăm data viitoare.

Îmi povesteşte că o să meargă la Cupa Mondială la anul şi-i spun că-l urăsc. Apoi ne imaginăm cum ar fi să colinzi Europa un sezon şi sa scrii despre toate meciurile.  Cine ştie, poate postul de anul viitor va fi despre cum e să mergi cu Chris Jones prin Europa, scriind despre Champions League :))

**

Seems there’s no more fight in Steaua, they’ve given up. La fel şi majoritatea suporterilor, care pleacă şi lasă în urmă un stadion gol şi dezolant de mare pentru echipe aşa mici. Doar peluza cântă de jumătate de oră „o iubire mare ca-n poveşti, doar pentru steaua bucureşti”, chiar şi la 0-4.

Ne propunem să stăm până la final, deşi suntem bocnă amândoi. Bulgărele de foc nu mai e aşa agitat, dar parcă s-a mărit şi s-a transformat într-o minge. Fluierul de final aduce după el cele mai frumoase cuvinte:

We did it, buddy! I’m proud of you.

 

 

Am îngheţat, am pierdut, atmosfera n-a fost strălucită. Dar amândoi zâmbim. Pentru că full hearts can’t lose.

PS: Mulţumesc din nou Decât o Revistă şi mai ales Anei, care ne-a aşteptat cu căldură în maşină şi ne-a dus acasă după. Începe The Power of Storytelling, best time of the year.

Anunțuri

Un răspuns la „Cum e să mergi la meci cu Chris Jones?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s