Tata s-a chinuit destul de mult să mă învețe să merg pe bicicletă. Întâi cu roți ajutătoare, apoi mergând lângă mine, cu o mână pe șa. Nu știu dacă nu puteam să-mi țin echilibrul sau îmi era pur și simplu frică să încerc singură, dar îmi plăcea să știu că e în spatele meu, având grijă să nu cad și să mă readucă pe linie dreaptă, dacă deviam prea mult. Nu țin minte după câte ture de bloc și încercări eșuate, dar la un moment dat, am prins avânt și am simțit cum și-a luat mâna de pe șa. „Du-te, du-te, du-te!”, îl auzeam în spate, și m-am dus.
Sportsteller 