Cinci e o cifră care-mi place. Aveam cinci ani când s-a născut fratimiu. Echipa mea de suflet a câștigat de cinci ori Champions League. În liceu aveam patru prietene cu care formam grupul oilor negre sau „alea cinci de la geam”. Cinci goluri i-a dat România Germaniei, acum campioană mondială, într-un amical din 2004 de la care încă am biletul lipit pe perete.
Am scris cinci povești de care sunt mândră pentru DoR, care tocmai a împlinit cinci ani. N-am fost de la început alături de echipa care-a pornit la drum, am apărut acum doi ani și ceva. Dar anul ăsta, primul în redacție, a fost unul din cei mai frumoși ai mei de până acum.
Mi-ar plăcea să mai scriu încă pe-atât, așa că m-am gândit că poate vă conving să o susțineți abonându-vă, dacă dau la schimb cinci povestioare scurte despre cum e, uneori, viața în redacție.
1. Crăciunul
În fiecare an, Oana decorează redacția. Prima oară a așteptat să plece toți și s-a pus pe împodobit pereții ca-n pozele strânse într-un Christmas plan documentat și pregătit de-acasă. Anul trecut, decoratul s-a suprapus cu predarea, și a împodobit coronițe în timp ce revista se pregătea de tipar.
Anul ăsta a fost primul în care am asistat și eu – că participat e mult spus. A adus de acasă cutii cu globuri și ghirlande, coronițe și fundițe, le-a întins pe parchet și s-a așezat lângă ele, în timp ce Adi a dat drumul la Radioul lui Moș Crăciun. După câteva momente de neatenție, am văzut că Adi și Dobre primiseră deja câte o steluță care le atârna de bluze, și am cerut și eu una.
„Trebuie să meriți să fii ajutorul spiridușului”, a decretat Oana.
„Păi dă-mi o probă.”
„Adu-mi gumifixul.”
Am scotocit pe masa din sala de ședințe, dar neștiind ce caut, m-am întors cu mâinile goale.
„Of, încă nu meriți să fii ajutor”, mi-a spus sec.
„Mai dă-mi o probă.”
„Găsește-mi cutterul.”
Am privit în jos, deznăjduită. Și ea și Adi căutau de 10 minute cutterul, de negăsit.
„Aoleu, ia steluța mea, că Oana îți dă numai probe imposibile”, mi-a sărit Dobre în ajutor, înainte să ne spună să terminăm cu muzica asta, că simte „cum îi crește beteală din urechi”.
Pe Oana am cunoscut-o prima, și mult timp am trăit prin poveștile ei despre cum e în redacție și cum sunt ceilalți, cu care interacționam destul de puțin când încă aveam alt job. Dincolo de ce-mi spunea, știam că îi place pentru că dimineața era printre primii acolo, deși stă cel mai departe. Am și văzut-o, după o noapte în care a dormit la mine, ce veselă s-a trezit, ce frumos s-a îmbrăcat și în ce viteză a dat jos zăpada de pe mașină, în timp ce eu căscam încă.
Cu ea (și cu Ana Maria) îmi place cel mai mult să împart procesul din spatele poveștilor la care lucrăm, de la idee, la documentare, la emoțiile de după publicare. Ne sunăm de pe teren, ne încurajăm când scriem și sărbătorim terminarea unui număr cu o supă de roșii. Îmi place că văd de aproape cum iau naștere povești ca Echilibru, Norii sunt prietenii tăi sau proiectul la care au lucrat împreună vara asta, Toată lumea din familia noastră, și așa pot să învăț mereu de la ele.
2. Oala
Adi (după câteva minute de cotrobăit prin bucătărie): Vă aduceți aminte că aveam o oală mare în redacție?
Ana: Argintie?
Adi: Albă cu buline roșii.
Ana: Așa!
Dobre: Eu îmi amintesc ceva alb cu buline roșii, dar era o cană din copilărie.
Adi: Oare a rămas dincolo? Că voiam și eu s-o împrumut.
Lupșa (strigând din cealaltă cameră): Da’ la ce-ți trebuie, mă?
Dobre: Să tranșezi pe cineva?
Adi (serios): Să fac și eu o ciorbă!
Înainte să-l cunosc, tot ce știam despre Adi era că nu voia Facebook, pentru că așa apărea tag-uit în fotografiile cu „echipajul DoR”. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el anul ăsta – pe lângă că nu mănânc cum trebuie – e că trebuie să-mi asum responsabilitatea. Asta mi-a spus în vară, când am vrut particip la completarea albumului Panini World Cup. Asta însemna să fiu devotată cauzei și să cumpăr periodic abțibilduri. Ne-am asumat-o până la capăt când am ajuns (cu el și cu Oana) în Cișmigiu sâmbătă dimineața, să schimbăm dubluri cu colecționarii. Recent, am mai învățat de la el despre Traian Băsescu și cei 10 ani în care ne-a fost președinte.
(Bonus: weekendul trecut, Adi și-a făcut Facebook!)
3. Încărcătorul
Pițu: Off, voi toți aveți iPhone pe-aici?
Eu: Nu, eu am Nokia.
Adi: Și eu am Nokia.
Pițu: Mă rog, sau Nokia.
Dobre: Pițurlea, ce-ți trebuie?
Pițu: N-are niciunul Android?
Dobre: Pentru ce?
Pițu: Să-mi încarc telefonul.
Dobre: Și nu poți să ceri simplu un încărcător?
Cam așa sunt multe din discuțile dintre Dobre și Pițu, cei doi Gabi cărora le devoram articolele dinainte să-i cunosc. Pițu e de-o vârstă cu mine, dar a început să scrie și să citească (ce trebuie) mult mai devreme, așa că la 20 ani (!) scria Șaispe, un articol despre un fotbalist de 16 ani pe care încă îl recitesc înainte să plec pe teren. Din repertoriul ei, de recitit sunt și #UnițiSalvăm sau portretul lui Alex Leo Șerban.
Dobre face mereu mișto de mine că sunt mică și trebuie să-mi explice lucruri de care sigur n-am auzit, cum ar fi ce e un walkman. (Și a fost tare surprins când i-am zis că am avut și eu: „Din ăla de întorceai banda la casetă cu creionul?!”) Mai face mișto și că am puteri invizibile și că uneori uită că sunt în redacție. „Cum, Giuclea mai e aici?”, a fost gluma iernii trecute. Fascinația pentru scriitura lui a început cu transformarea Vămii Vechi, a continuat cu protestele din Grecia și apoi cu portretul lui Nicușor Dan.
4. Campionatul Mondial
Adi, înainte de primul meci: Hai Croația!
Dobre: Hai Croația! Măcar așa, de dragul surprizei.
Eu: Nuuu, eu chiar cred în Croația.
Ramona: Aoleu, trebuie să mă hotărăsc și eu în ce cred? A venit momentul ăla al vieții mele pe care am tot încercat să-l evit?
Ne-am jucat de-a predicțiile în vară, după un sistem dezvoltat de Cristi. Am completat fiecare un excel cu scoruri, am pus bani într-un borcan și am făcut un program de vizionat meciuri în redacție. După câteva zile, părea că lupta se dă între Ramona, liderul surpriză, și Cristi, cel mai încrâncenat.
„Hai, încă unul”, a strigat la fiecare ocazie de gol, lovind cu pumnul în masă. Ne uitam la Germania-Portugalia, era 3-0, și pariase pe 4-0. „Așa, măă!”, s-a bucurat la o lovitură liberă ratată de Cristiano. „Hai că-i prea frumos, arată prea bine”, a continuat după golul patru. „Ce bine”, a spus la final. „Să nu-i iasă iar Ramonei scorul!”
Acum trei ani, am primit un comentariu la un post pe blog în care explicam de ce îmi place sportul. Nu mai credeam că aș putea face jurnalism sportiv, pentru că nu-mi plăcea ce vedeam la noi și ce experiențe avusesem, și nu știam că se poate și altfel. Comentariul venea de la Cristi, care îmi recomanda să-l citesc pe Gary Smith și să-i scriu, dacă vreau să căutăm împreună o poveste din sport (lui, nu lui Gary:p). Citind poveștile lui Gary, și apoi altele și altele, am simțit că asta vreau să fac, că există un loc pentru obsesia mea, și așa a început visul frumos din care încă nu m-am trezit. E un sentiment incredibil ca cineva să-ți descopere și încurajeze o pasiune în care tu nu mai credeai și să scoată ce-i mai bun din ea, și o să-i fiu mereu recunoscătoare.
Și mai tare e să împărtășiți pasiunea asta, și vă uitați la meciuri împreună (vara asta am avut în meniu tenis și fotbal), să desenați jucători de scrabble pe tablă și să primești mereu două-trei articole de citit înainte să începi o poveste nouă. Când are timp, scrie și el: despre bunica lui, despre Robin Proca sau despre wrestling
5. Facebook
Ultima scenă e din afara redacției, dar tot cu gândul acolo. Plecate într-o zi în expediție după un cadou, Andreea mi s-a destăinuit:
„Eu mă uit seara la Once Upon a Time, ca să adorm. E cu fairy tales, destul de previzibil pentru mine.”
„Eu mă uit la Sports Night. E cu sport, la fel de previzibil. (..) Ce clișee suntem. Asta ar merge de pus pe Facebook.”
„Păi hai să facem copy-ul.”
Scot telefonul, dau să scriu, dar ne oprim și începem să râdem în hohote. Mașina din fața noastră avea pe plăcuța de înmatriculare POS.
Împreună cu Andreea (și cu Stela) ne-am ocupat anul ăsta de comunicarea conferinței The Power of Storytelling (prescurtat PoS – de aici râsul isteric). Adică șapte luni de scris, printre altele, statusuri, tweeturi, de împărtășit subiecte și dat feedback reciproc, care ne-au rămas în obișnuință. A fost un an de șușoteli prin redacție despre băieți, de băut vin și mâncat ciocolată, de spus una alteia tot ce ne-a trecut prin cap. E unul din oamenii în preajma cărora vreau să stau cât mai mult, nu doar că mi-e dragă, ci și că am multe de învățat de la ea – de la cum să răspunzi diplomatic la mailuri, la cum să ai grijă de tine singură și cum să nu te plângi, deși ai mai multe pe cap decât ar trebui la vârsta ta.
În ultimele zile, a stat cu nasul în tabele de dimineață până seara, a împachetat și-a trimis reviste în toată țara, și afară. Ca să aveți ce citi de Crăciun 🙂
PS: Sigur au fost mult mai multe momente (și mai) amuzante, pe care fie nu le-am prins, fie n-am avut inspirația să le notez și le-am uitat. Probabil le includeau și pe Solene povestind despre Milan și Sasha, cei mai simpatici băieți din lume, pe Ana vorbind pe Skype cu noua ei cățelușă, sau pe Ana Maria, care ne aduce mereu ciocolată când vine. Dar ar fi fost opt scene în loc de cinci. Poate peste câțiva ani.
Sportsteller 