Gamerul de acasă

„În sfârșit avem ce discuta, că acum șase luni parcă vorbeam altă limbă”, mi-a spus frate-miu după ce a citit articolul despre jocuri video pe care l-am scris în DoR #20. A fost primul cititor și primul editor, pentru că el înțelegea cel mai bine, pentru că era și despre el și pentru că de la el a început totul.

IMG_20150103_223749

În generală, pentru că se juca prea mult, ai mei i-au ascuns cablul de alimentare. A răscolit casa, l-a găsit și a continuat să se joace pe ascuns. Cu caietele în fața tastaturii, ca să oprească repede jocul când auzea ușa de la lift trântindu-se, și să-și șteargă urmele. Într-o zi nu i-a ieșit figura, tata a simțit că monitorul era cald și de atunci a început să ia cablul la serviciu. Așa că frate-miu s-a pus pe cutreierat magazine. A găsit la Flanco, dar nu l-a lăsat inima să dea 25 lei – banii lui de buzunar –, așa că a ajuns la Depozitul de calculatoare, unde a găsit cu 10 lei. Mult timp n-au știut nici ei, nici eu că avea un cablu de rezervă.

Am aflat recent, într-una din multele discuții pe care le avem de când am început să documentez gamingul profesionist din România, un fenomen de care am aflat tot de la el. La finalul verii trecute, mi-a povestit cum jocurile video devin un sport profesionist, și prima reacție a fost să strâmb din nas. Mi-a dat documentare și articole de citit și mi-a povestit de jucători care locuiesc în case de gaming și se plimbă prin toată lumea la concursuri, de milioanele de dolari pe care le câștigă. Mi-a explicat cum funcționează lumea din care și-ar fi dorit să fie parte, prin paralele cu fotbalul și alte sporturi mainstream – lumea pe care o înțelegeam eu.

Totuși, m-am dus reticentă pe teren. Mi se părea de necrezut că cineva ar considera statul pe scaun și bătutul în taste un sport, că ce eu vedeam ca o pierdere de vreme atrăgea bani, spectatori și notorietate; că cineva ar valida ce dezaprobasem așa tare la nopțile pierdute de Călin jucându-se. Era aceeași reticență care se activa de câte ori îmi spunea să mă joc și eu, să văd cum e, sau când încerca să-mi explice de ce îi place așa mult. N-am avut răbdare să-l ascult sau să încerc, așa că am folosit documentarea și articolul ca pretext să caut răspunsuri de la alții.

În toamnă, când am văzut prima oară Sala Polivalentă plină la refuz de adolescenți stând în același întuneric, cu fețele luminate doar de ecranul imens pe care se duelau niște personaje desenate, am acceptat că, deși eu tot nu-l înțeleg, mulți alții o fac, și că tot ce-mi povestise era cât se poate de real. În fiecare interviu pe care l-am luat de atunci, m-am gândit la el. Așa făcea și Călin, îmi spuneam, uneori cu voce tare. Sunt și alții ca el, sau chiar mai rău: unul spune că se joacă până cade de pe scaun, alții au renunțat la facultate sau la sport, unul aproape a ajuns la spital.

Tuturor, le-am pus aceleași întrebări: „Nu ți se pare prea mult? Nu simți că ești dependent? Nu ar fi mai bine să ieși afară?” Ca și cum l-aș fi întrebat pe el, ca și cum am fi avut conversațiile pe care ar fi trebuit să le avem când orgoliul și încăpățânarea nu m-au lăsat. Am primit multe tipuri de răspunsuri, și fiecare m-a adus mai aproape de el, fie că spuneau că nu e ok, dar e ca un drog de care nu poți să scapi și că dacă vrei să ajungi sus, trebuie să-ți sacrifici viața personală și timpul liber; fie că și în alte joburi stai 8-10 ore la calculator, că e ok atâta timp cât faci sport și nu bei (prea multe) energizante, că trebuie să-ți urmezi visul, oricare ar fi el.

_edit_IMG_4548

De Tudor Vintiloiu (tudorvintiloiu.com)

Ce mi-a plăcut cel mai mult e că de fiecare dată când mă întorceam de pe teren, îl sunam să-i povestesc. Eu eram entuziasmată că înțeleg mai bine unele chestii, el fericit că poate vorbi despre pasiunea lui cu mine. Și deși mă entuziasmam de lucruri care lui i se păreau normale (ca donații de mii de euro pentru jucătorii care fac streaming sau faptul că există antrenori, analiști și ședințe), mă asculta, îmi explica și mă ajuta să le înțeleg mai bine. A citit primul draft luând notițe pe care apoi mi le-a explicat, dar înainte de asta mi-a zis că e mândru de mine. Și că speră ca acum, după ce-o să citească și părinții, să înțeleagă și ei de ce se fofila prin casă cu cabluri.

Apoi mi-a zis că are un chef și mai mare să se joace și că se gândește să-și facă o echipă de CS.  Oricât aș fi vrut să nu, am simțit o strângere de inimă. Și cred că e normal s-o am, cât timp nu am crescut jucându-mă și, deși am încercat – ca să nu mai poată spune că n-am vrut niciodată să văd cum e –, nu m-a prins, pentru că nu e modul în care eu mi-aș petrece timpul. Și cred că e normal s-o am tocmai pentru că acum înțeleg mai bine lumea asta și motoarele care o învârt și știu câtă dedicare, timp și presiune implică, și ce mici sunt șansele să reușești. Ca în orice alt sport.

Dar am înțeles (mai bine) în lunile astea și că, deși suntem diferiți și avem interese și pasiuni diferite, merită să fac eforturi să-i cunosc lumea. Că, deși e mai mic, e mereu cu un pas înainte și e bine să mă țin după el. Că lumea se schimbă și am nevoie de el să mi-o explice.

Încă îmi dă articole de citit, dar acum am și eu ce să dau la schimb.

***

Câteva recomandări, pentru alți reticenți ca mine:

Jane McGonigal on how games can make a better world: book and TED Talk

Good game. The rise of the professional cyber athlete, The New Yorker

The League of Legends experience, Playboy

Grooming the Champions of the Keyboard, The New York Times

Paid to Play. A day in the life of professional gamers, The California Sunday Magazine

The People Who Still Play World of Warcraft Like It’s 2006, de unde și încheierea:

Vanilla World of Warcraft is not magical on its own. It’s just a video game. But if it came at the right time it could be profound. For me, it was the conduit for all those sophomore year tremors. My best memories in World of Warcraft aren’t the gear or the journey. They are the circumstances. It could be an insulated chamber, no responsibilities, the time nights felt infinite. For Josh, it was as a high schooler in Wichita, Kansas, for Alexey it was an internet cafe, for Terry it was in his mid-50s, back at school, resetting a career. For all of us, World of Warcraft was a simpler time.

Anunțuri

Un răspuns la „Gamerul de acasă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s