Cum e să mergi la EURO cu Chris Jones?

„One of the nice things about writing sports rather than playing them: You can always get better rather than always get worse. We can be 80 years old and still improving. That’s what I tell myself anyway.”

13575495_10153683707096592_2126541659_o

De patru ani, de când îl știu și de când vine la The Power of Storytelling, vorbim despre fotbal. M-a poreclit Soccer Andreea, mi-a dat biletul lui de la finala Campionatului Mondial din Brazilia, mi-a povestit cum e la turnee, cum și-a documentat și scris poveștile cunoscute și alea mai puțin cunoscute. Am vorbit mai ales despre fotbal, ne-am uitat la fotbal, am povestit despre ce și cum scriem despre fotbal. Pe 9 iunie, ne-am întâlnit pe Stade de France, acolo unde se întâmpla fotbalul.

Campionatul European a fost primul turneu final pentru mine și primul european pentru el – mai fusese la două mondiale. Am fost împreună pe stadioane franceze, am scris în aceleași săli de presă, am văzut meciuri în baruri. Să-l văd pe teren și să scriu cot la cot, la propriu, cu un om cu care acum câțiva ani nu aveam curaj să vorbesc și ale cărui discursuri și cuvinte despre povești le știu pe dinafară, mi s-a părut în multe momente ireal. La fel ca atunci când mi-a făcut cunoștință cu un jurnalist de la Wall Street Journal, cu altul pe care mi l-a prezentat ca Sam, dar eu știam că e Sam de la New York Times, sau când mi-a zis Let’s go meet Wright Thompson.

Dar a fost și frustrant. Pentru că nu scriam la fel de repede și la fel de frumos, că nu știam pe nimeni în afară de el, că pierdeam mult mai multă energie pentru articole care nu erau la fel de bune. Per ansamblu, campionatul european n-a fost o experiență care să-mi ridice orgoliul reportericesc și scriitoricesc, chiar și fără să mă compar cu jurnaliști de la ESPN, The Guardian sau New York Times. E un eveniment care te poate copleși, mai ales când ai experiență doar la turnee mici, unde totul e mai aproape și mai accesibil, unde ajungi să cunoști fiecare colțișor, să te obișnuiești cu voluntari, organizatori, suporteri, alți jurnaliști; și mai ales, unde ai acces la ce se întâmplă pe teren, la echipe și la sportivi, și unde găsești mult mai ușor unghiuri și povești.

Un turneu care se întinde în zece orașe, fiecare cu alți jurnaliși și voluntari, cu alte săli de conferințe, cu acces limitat și reguli stricte poate fi mai ofertant, dar e și mai greu de apucat. Mai ales când nu scrii cronici de meciuri sau știri, când faci trei ore prin metrou zilnic și nu-ți place mai nimic din ce scrii.

Pe final (al meu, nu al turneului) am început să văd câte alte lucruri aș fi putut scrie, dacă aș fi fost mai atentă, mai curajoasă, mai neîmprăștiată. Pe de o parte, m-am întors la fel ca naționala, cu sentimentul că puteam mai mult. Pe de alta, am tot încercat să-mi spun (poate cum au făcut și jucătorii) că ai voie uneori să fii copleșit de ce trăiești, să nu poți să te concentrezi, să vrei să te bucuri, să vezi și să simți tot.

Să fii copleșit de furnicăturile din vârfurile degetelor din ziua deschiderii, să nu te saturi de imnurile de pe stadioane și cântecele de pe străzi, de dansul tricourilor imense de pe gazon dinaintea fluierului de start, de zâmbetele voluntarilor care te direcționează, parcă la fel de fericiți ca tine că sunt acolo. Să descoperi cât de simpatici sunt suporterii irlandezi, cât de mult și repede vorbesc englezii, cât de calmi și încrezători nemții, cât de mulți, roșii și intenși sunt albanezii. Să nu vrei să te ridici de pe scaun după ultimul meci, deși știi că începe conferința, ca să mai privești un pic luminile, scaunele care se golesc rapid, fețele pictate, steagurile fluturând.

Să trăiești toate astea cu jurnalistul pe care îl întrebai în fiecare an cum e acolo, asta te copleșește cel mai mult. Să râdă de tine că nu suferi prea tare că a pierdut România și să încerci să-i explici cum ai plâns ani la rând la ratări. Să-ți explice și el cum visează să vadă Canada la un Campionat Mondial, oricât de prost ar juca, sau cât de emoționat e să vadă Țara Galilor pentru prima oară la un european și să-ți pui niște întrebări despre detașarea ciudată pe care o simți față de naționala ta.

2016-06-22_15.09.04

Să-l întrebi cum poate să scrie așa mult și așa frumos, de unde magie și metafore cosmice în texte despre fotbal și să-ți spună că atunci când ajungi la o vârstă vezi magie peste tot, că devine mai ușor în timp, dar și că are timp de toate pentru că nu știe cum arată Instagram-ul sau Facebook-ul. Să-i arăți cum arată Instagram-ul și Facebook-ul și să-l înveți ce e ăla handbal și cine e Cristina Neagu. Să înveți de la el să fii mai calmă, mai recunoscătoare și să vrei să muncești mai mult.

Să râzi într-o săptămână cât pentru două luni, cum se întâmplă de obicei când e în preajmă, apoi să te întorci acasă, strecurându-te printre englezi care cântă Please don’t take me home în gară și oameni care se uită la meciuri în aeroport și să nu poți să fii tristă pentru că știi că ești o norocoasă.

Să continui să citești ce scrie de acolo și să te întrebi dacă o să poți face și tu asta cândva, zi de zi timp de o lună, cu tot cu metafore și magie. Și să știi că de-acum încolo niciun campionat, niciun meci, niciun articol despre fotbal nu va mai fi la fel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s