„În sfârșit avem ce discuta, că acum șase luni parcă vorbeam altă limbă”, mi-a spus frate-miu după ce a citit articolul despre jocuri video pe care l-am scris în DoR #20. A fost primul cititor și primul editor, pentru că el înțelegea cel mai bine, pentru că era și despre el și pentru că de la el a început totul.
“N-am luat covrigi”. Aşa mă trezeşte Monica în unele dimineţi. Eu sunt încă în pat, ea deja la birou şi mă anunţă printr-un sms că e rândul meu să stau la coadă. Continuă lectura
În generală, ascultam meciuri de fotbal sub bancă. Eram în clasa a şaptea şi Campionatul Mondial din 2002 era transmis în prima parte a zilei, când eram la şcoală. Fiind fete cuminţi, nu puteam lipsi de la ore, mai ales pentru un meci, aşa că Emilia, colega mea de bancă, aducea la şcoală un casetofon cu radio care încăpea la fix, culcat, în spaţiul rezervat ghiozdanelor care zăceau aruncate la picioare. Pe rând, câte una se apleca şi afla prin căşti ce se întâmpla pe teren în Coreea si Japonia, în timp ce cealaltă scria în ambele caiete. Continuă lectura
Cel mai greu moment din cariera de peste 20 de ani a unui multiplu campion nu este retragerea sau o accidentare gravă, ci absenţa de la Jocurile Olimpice.
În sala vopsită în roz a arenei North Greenwich din Londra, un gimnast tânăr, cu faţă de copil, tuns scurt şi cu sprâncene puternic conturate, trage aer în piept. Ridică în lateral braţele sculptate, priveşte în jos câteva secunde, într-un ultim moment de linişte, apoi începe să alerge. Rusul Oleg Verniaiev se îndreaptă în viteză spre capra de sărituri, în proba de individual compus. Continuă lectura
Marţi dimineaţă, pe drum spre grădiniţă, Roberta, o fetiţă blondă, în vârstă de cinci ani, s-a aşezat în genunchi, şi-a împreunat mâinile şi şi-a rugat mama să o ia cu ea la serviciu. Nu e prima oară când face asta, pentru că locul unde lucrează Daniela Bursuceanu – un atelier de croitorie unde sunt realizate manual jucării textile – este creat special pentru mamele singure. Continuă lectura
Apa de la robinet, mirosul de cafea şi, pe fundal, MagicFM, singurul post pe care îl prinde radio-ul vechi din bucătărie – acelaşi de când mă ştiu. De 25 de ani, aşa încep toate dimineţile părinţilor mei, Cristi şi Cristina (47 ani). Amestecând cu linguriţa în cana roşie Nescafe, pe care doar ea o foloseşte, mama îi povesteşte tatei, care spală vasele rămase de seara, ce-a visat. Apoi, în timp ce el face sendvişuri pentru şcoală pentru fratele meu şi mama găteşte, vorbesc despre bunica sau despre serviciu. De cinci ani ani, lucrează în aceeaşi clădire, în birouri alăturate. Pleacă împreună de acasă, se văd pe hol, mănâncă împreună la prânz şi se întorc seara acasă. „De când lucrăm împreună chiar ne spunem orice, suntem şi mai apropiaţi”, spune mama când o întreb cum e să petreacă atât timp împreună. „Unii au nevoie de spaţiu, dar noi nu, nu ne sufocăm.” Continuă lectura
La un an după ce a aflat că fiul ei, Toma, are autism, Andreea Sorescu (34 ani) a înfiinţat Asociaţia „Învingem Autismul”. În paralel, a parcurs un drum personal către acceptarea diagnosticului lui Tomi, drum care a învăţat-o că nu trebuie să fie tot timpul puternică pentru a fi o mamă bună. Continuă lectura
Sportsteller 