30 de minute sunt o eternitate*

Asta mi-a scris editorul înaintea interviului cu Cristina Neagu. Au fost, și nu doar pentru că s-au transformat în două ore.

poarta

Ca să asiști la antrenamentele din Arena Morača, casa echipei Budučnost, intri prin spatele porții de handbal, fie că ești jucătoare, antrenor sau jurnalist. Ca să ajungi în tribună, unde vrei să te faci cât mai mică și neobservabilă, trebuie deci să faci slalom printre grupul de jucătoare care-și fac încălzirea chiar lângă poartă. Sunt unele dintre cele mai bune handbaliste din lume, iar tu calci înfofolită, cu cizme noroite și picături de ploaie scurgându-se din umbrelă, pe parchetul lucios pe care ele se tăvălesc meci de meci. Iar ultimul obstacol e chiar jucătoarea despre care scrii și pentru care ai venit până aici, pentru că nu a vrut să vorbească cu tine niciunde altundeva. Îi zâmbești, dar ea se uită la tine cu un ochi învinețit de la o minge primită în față cu câteva zile înainte și îți răspunde sec la salut. Bun început în alte invizibilității.

Am devenit obsedată să vorbesc cu Cristina Neagu de când am văzut-o prima oară live, la Campionatul Mondial din decembrie. A fost unul din momentele în viața de reporter în care am recunoscut că îmi place, poate prea mult, de subiectul despre care scriu. Îmi plăcea atitudinea ei ușor arțăgoasă, deși mă intimida îngrozitor. Îmi plăceau gesturile sigure de pe teren și cum zâmbea când ieșeau lucrurile și în echipă, nu doar ei; cum nu făcea nimic cu jumătate de măsură, de la prima mișcare de încălzire la ultima de stretching; cum mergea, cum alerga, cum ținea mingea în mână și se juca mereu cu ea, driblând-o, trecând-o printre picioare, aruncând-o în aer și urmărind-o cu privirea.

Și, apoi, când ieșea de pe teren, cum vorbea despre handbal. O ascultasem în câteva interviuri și reușisem să-i smulg câteva răspunsuri politicoase după finala mică, moment în care am simțit prima oară că aș putea s-o ascult ore în șir. De când mă știu îmi doresc să cunosc sportivii pe care îi urmăream la televizor, să aflu ce e în mintea lor când pierd sau câștigă, cum își văd cariera, cum sunt dincolo de teren. Iar ea părea că poate vorbi mai mult decât coerent despre sportul la care e atât de bună; despre cum îl vede, îl gândește și îl simte, o chestie destul de rară în lumea asta pe care tot încerc s-o cunosc și s-o înțeleg.

Așa că obsesia de a vorbi cu ea m-a făcut să calc pe toate fricile și reținerile de a deranja, așa cum am călcat pe parchetul lor curat cu cizmele mele ude. E greu, mai ales pentru o anxioasă ca mine, să stresezi un om de care-ți place, să-l strigi după un meci pierdut, să-i ceri timp pe care știi că nu-l are sau nu vrea să-l dea. Dar uneori, dacă ești foarte norocoasă, apare magia în viața de reporter și de iubitor de sport.

Am povestit în articolul din DoR cum s-a așezat la masă ca o jucătoare obosită după un meci greu și cum s-a transformat pe parcurs într-un om cald și deschis care a hotărât să-mi spună mie, atunci, o parte din povestea ei și să se întoarcă la momente despre care nu prea vorbise public înainte.  În același timp, eu m-am așezat la masă un jurnalist care nu spera la mai mult de 30 de minute negociate în avans și m-am transformat pe parcurs în copilul care se întreba ce simte omul de pe teren care pare că face lucruri supraomenești și care acum primea răspunsuri. Am uitat de ordinea întrebărilor, am ascultat cu ochii mari și uneori cu pielea de găină. Pentru că, dincolo de faptul că vorbeam cu cea mai bună handbalistă din lume, descopeream o poveste emoționantă despre suișurile și coborâșurile vieții de sportiv, despre durere și puterea de a trece peste ea, pentru că ăsta e visul tău; despre cum e să pierzi tot ce-ai construit, s-o iei de la capăt și să reușești din nou, doar pentru că tu crezi in tine. Și despre cum accepți că timpul e împotriva ta.

„Perioada de aproape trei ani în care n-am jucat m-a făcut să nu mă gândesc la dureri și să-mi doresc să joc, pentru că știu că e o perioadă din viața mea pe care am pierdut-o și pe care n-o s-o mai întorc niciodată. Sunt sigură că anii ăia în afara terenului m-au făcut să iubesc și mai tare sportul ăsta. M-am antrenat ca o nebună, cu toate că nu se știa când o să-mi revin și o să joc. În momentul de față nu mă văd fără partea asta din mine, care se numește handbal.”

Asta cred că încerc să învăț din povestea ei și de asta mi-a fost greu s-o scriu. Am propriile bătălii cu trecerea timpului și ideea că cineva nu poate face timp de trei ani lucrul pentru care s-a născut și la care e atât de bun, sau că anii pe care îi mai are sunt numărați, m-a blocat un pic. Poate de asta am fost atât de fascinată de când am văzut-o prima oară pe teren – până și ochii mei neexperți în handbal au înțeles că au în față ceva rar și că n-o să fie mereu acolo. Au înțeles că 30, sau 60 de minute, cât o pot privi, sunt o eternitate.

12914953_10153477777816592_29311158_o

*Una din lecțiile învățate în documentarea și scrierii acestei povești. Altele sunt:

Cum să scrii până în ultima zi.

Cum să obții cel mai bun citat cu câteva ore înainte de tipar.

Cum să visezi de minim cinci ori că îi iei interviu, dar în realitate să fie mult mai bine.

Că atunci când scrii, gândești.

Că povestea e până la deadline, nu la infinit.

Că trebuie să dai și ultimul telefon.

Că visele se îndeplinesc.

„Îmi doresc enorm de tare să fiu măcar o dată campioană cu echipa națională a României,  nu contează că se numesc ele Jocuri Olimpice, Campionate europene sau mondiale. Ăsta e visul meu și va fi întotdeauna până mă las. Iar mie visele mi se îndeplinesc.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s