Invazia conferinței

Sau scrisoare de dragoste pentru #Story15, my favourite hashtag.

story15

Cu două zile înainte să înceapă The Power of Storytelling, pe la trei după-amiaza, în redacție s-a făcut, în sfârșit, liniște. Badge-urile și kiturile pentru participanți erau împachetate în cutii, Cristi și Adi făceau ture la aeroport după speakeri, Oana pregătea explicațiile meniului pentru cina tradițională din redacție, iar Anuca meșterea la cutiile de scrisori.

Hotărăște Ray să spargă liniștea:

„Ce părere aveți de invazia Rusiei în Siria?”

„Hai frate, asta e întrebarea de ieri”, i-o taie sec cealaltă Oana. „E invazia conferinței mâine-poimâine. Pe mine mă interesează ca fiecare participant să aibă badge-ul de gât.”

Nu suntem tot timpul așa superficiali, dar în săptămânile dinainte, conferința acaparase tot: subiectele de la prânz, discuţiile de pe Slack, glumele, până și visele.

Iar eu, din redacție până în Macedonia, am înnebunit pe toată lumea cu #Story15 în ultimele luni, și a venit momentul să încerc să explic de ce iubesc conferința asta, de ce am fost așa absorbită de ea și de ce o săptămână din luna octombrie a devenit highlight-ul anului:

  • Pentru că m-a ajutat să încep.

În 2011, mă plimbam pe holurile Universității Româno-Americane cu un badge cu bulinuțe de gât, cunoscând foarte puțini dintre oamenii strânși pentru prima ediție și simțindu-mă cam nelalocul meu. Dar am plecat dorindu-mi să fac parte cândva din lumea asta, să învăț să spun povești și să am ce vorbi cu toți oamenii ăia.

Jacqui Banaszynski, pe care am ascultat-o atunci pentru prima oară cu pielea de găină și lacrimile în gât, ne-a povestit recent că pentru ea, meritul conferinței e că le deschide oamenilor oportunități, le arată că se poate, îi ajută să creadă. Mie mi-a arătat atunci un loc din care mi-ar plăcea să fac parte, deși nu știam dacă pot, sau care sunt pașii. Dar descoperisem că există.

  • Pentru că mă împinge să continui.

Să-i vezi în carne și oase pe oameni pe care îi citești în restul anului te poate lăsa fără cuvinte. Pe mine mă lasă la propriu, îmi paralizează limba și-mi face picioarele să tremure, și vorbitul cu ei devine una dintre victoriile fiecărei ediții. Dar odată ce o fac, descoper cătheyre humans, not idols, cum mi-a zis Chris despre sportivi prima oară când am vorbit. Și mai ales, că au și ei emoții când merg pe teren, că au pus și ei întrebări stupide la viața lor, că le e și lor greu să scrie. Și asta, păstrând proporțiile, îți dă curaj.

În 2012, la a doua ediție, scrisesem o singură poveste și nu știam dacă vor urma altele sau fusesem lovită de norocul începătorului. După nici trei zile, eram în Deva, documentând din nou, pentru că tot Jacqui ne spusese: “Get out of your head and go report”.

  • Pentru că mi-a arătat cum se construiește.

Pe măsură ce am început să descopăr și ce e în spatele zilelor de magie, am trecut de la stadiul de participant la parte-din-echipă; treptat, poposind întâi la registration, apoi ocupându-mă de ferestrele de social media, până am ajuns la masa rotundă din sala de întâlniri.

La masa aia, aceeași la care am aflat în iarnă numele primilor speakeri și unde am tras concluziile acum câteva săptămâni, am învățat ce înseamnă să construieşti ceva de la zero, cu etapele și rollercoaster-ul de emoţii de pe parcurs: de la momente când trebuie să ai răbdare, chiar dacă nu totul merge bine, la alea în care trebuie să te agiți ca să le faci să meargă; de la momente când trebuie să lucrezi singur și să-ți asumi mai multă independență (aici știu că mai am de lucrat), la alea în care ceri o părere sau un ajutor; de la momente când simți că nu faci ce ar trebui să faci, la alea în care știi că totul merită.

Până la momentul în care oamenii pe care i-ai stalk-uit și promovat pe toate canalele timp de un an se urcă pe scenă și citesc o poezie, cadoul lor pentru noi toți.

  • Pentru că funcționează ca o bornă, e momentul de sinceritate în care mă uit la cum și unde eram cu un an înainte, și până acum am văzut schimbări.
  • Pentru că e cu şi despre magie.

Și, bineînțeles, pentru inside jokes:

BeFunky Collage

  • Pentru ora 14, când Cristi întreabă: Cafea?
  • Pentru zilele în care Adi bea Badster, sau pur și simplu are chef de plimbat cu trotineta prin redacție.
  • Pentru cum ne-am numărat și comparat pașii zilnic timp de o lună și, deși n-a fost un concurs între noi, Anuca a câștigat detașat.
  • Pentru coșmarurile tuturor, dintre care al Oanei câștigă („Dar eu de ce n-am badge?”)
  • Pentru mostrele de înțelepciune marca Ray. (de tipul „De când am mașină, gândesc mai mult.”)
  • Pentru caşcaval pane.
  • Pentru cele 400 de stickuri din kiturile participanților pe care le-am copiat în redacție, unul câte unul.
  • Pentru discuții filosofice despre găurirea badge-urilor cu Irina și Ioana
  • Pentru Stereophonics.
  • Pentru un roadtrip ca o excursie cu clasa (Next destination? “Not Cluj”)

Şi pentru Chris.

chris

“And this is about more than the writer’s life. I can wish for you all sorts of things, I can wish for you that you get the job that you want, that you meet the man or the woman of your dreams, that you grow up to be rich and healthy and happy. Or I can wish for you the one thing that takes care of everything else. That one day you will not be afraid.

You sit in your chair and you earn your fearlessness and you don’t be afraid. Don’t be afraid. Don’t be afraid.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s