Ia o jucărie, descoperă o poveste

Marţi dimineaţă, pe drum spre grădiniţă, Roberta, o fetiţă blondă, în vârstă de cinci ani, s-a aşezat în genunchi, şi-a împreunat mâinile şi şi-a rugat mama să o ia cu ea la serviciu. Nu e prima oară când face asta, pentru că locul unde lucrează Daniela Bursuceanu – un atelier de croitorie unde sunt realizate manual jucării textile – este creat special pentru mamele singure.

Într-o casă galbenă, fără etaj de pe strada Viitorului din Bucureşti, uşa de la intrare te întâmpină cu mesajul: „Ia o jucărie, descoperă o poveste.” În hol, aşezate la o masă joasă, roz, Roberta şi încă o fetiţă pictează. În colţul din spatele mesei cu prinţese la care stau cele două, pe un dulap cu şase rafturi sunt împrăştiate jucării, cărţi, telefoane de jucărie şi animale de pluş. Din când în când, Roberta se ridică şi se duce în camera din stânga, unde lucrează Daniela, să-i arate mamei ce a pictat sau să îi spună că o iubeşte.

În încăperea unde se află atelierul se ajunge din hol, printr-o uşă larg deschisă. Aici, adunate în jurul unei mese pătrate, şase femei decupează, lipesc, măsoară şi îndoaie bucăţi de materiale de diverse culori şi forme. În faţa lor, pe masa de lemn sunt împrăştiate cutii, pungi şi foarfece, iar în mijloc, desenul făcut de Roberta. Daniela, îmbrăcată în blugi, o bluză roşie, simplă, şi cu părul răsucit strâns la spate, decupează dintr-un material de culoarea cerului senin. Îşi aminteşte că din acelaşi material i-a făcut Andreei, sora cea mare a Robertei, o rochie de fulg de nea, pentru serbarea de la şcoală. Daniela decupează cu greu, pentru că e stângace. „Îţi promit că, prima oară când luam banii, îţi iau o foarfecă pentru stângaci”, îi spune doamna Iulica, cum o numesc fetele  pe Iuliana Vulpeanu, coordonatoarea atelierului.

Povestea din spatele marionetelor desenate pe afişul de la intrare este povestea unor mame singure, care încearcă să devină independente, lucrând într-un atelier social înfiinţat de Asociaţia ACSIS în 2007. Din 2004, asociaţia oferă consiliere socială, psihologică şi vocaţională mamelor singure, aflate în situaţii dificile. Atelierul a pornit ca o activitate de creaţie, prin care acestea îşi doreau să schimbe percepţia şi prejudecăţile faţă de ele şi să demonstreze că „şi mamele pot face ceva”, spune Iuliana Vulpeanu, una din fondatoarele ONG-ului. Au început cu jucării de pus pe degete, pe care le ofereau în schimbul unor donaţii. Ulterior, cu ajutorul NESsT, cei de la ACSIS au  realizat un plan de afaceri şi au început să-şi diversifice activitatea şi tipurile de jucării: pe lângă marionetele, broşele sau mărţişoarele pe care le realizează, ocazional prezintă spectacole de teatru de păpuşi, cu ajutorul unui păpuşar, sau creează costume pentru serbările din grădiniţe. În prezent, atelierul ACSIS este inclus in portofoliul NESsT, alături de alte întreprinderi sociale pe care fundaţia le sprijină.

Din vânzările obţinute, atelierul reuşeşte să plătească salariul pentru trei angajate part-time: două mame, foste beneficiare ale asociaţiei, şi o croitoreasă mai experimentată, doamna Alexandra, cea care le coordonează. Restul mamelor vin să lucreze voluntar în atelier, pentru că le place. Aici, ele nu învaţă doar meserie – „că n-o să umplem ţara de croitorese”, spune Iuliana – dar şi alte competenţe sociale, care să le ajute la angajare: cum să respecte programul de lucru, cum să lucreze în echipă, „ce înseamnă să ceri o foarfecă”, cum să fie politicoase sau să se corecteze când greşesc.

Daniela Bursuceanu (38 ani) a fost prima mamă angajată cu carte de muncă, acum doi ani, înainte lucrând în mod voluntar, ca beneficiară a asociaţiei. De ACSIS a aflat acum patru ani, într-un centru maternal din sectorul 1, unde a locuit o perioadă, după ce s-a despărţit de tatăl fetelor. Daniela l-a părăsit pentru că era violent cu ea, dar şi cu cele mici. „Ne-am despărţit chiar de ziua Robertei, făcea un an”, îşi aminteşte ea. „Am reuşit să ies din casă să sun la Poliţie. Atunci ne-a bătut foarte rău.”Cei de la ACSIS au ajutat-o să obţină custodia copiilor şi i-au oferit asistenţă socială şi sprijin material. Din când în când, le oferă şi acum celor mici cadouri de Crăciun sau cărţi pentru Andreea, care e în clasa întâi. Cu voce joasă, aproape şoptită, Daniela spune că se descurcă foarte greu şi că nu şi-a plătit chiria şi întreţinerea din ianuarie. Locuieşte cu chirie, pentru că aşteaptă de opt ani să i se aprobe cererea pentru o locuinţă socială. „Eram gravidă cu Andreea când am depus dosarul prima oară, şi tot aşteptăm. Eu încă sper, măcar pentru ele.”

Scopul atelierului este de a preveni abandonul, oferindu-le mamelor un loc de muncă adaptat nevoilor lor. Daniela lucrează patru ore pe zi, de dimineaţă până la prânz, când le ia pe fete de la şcoală şi le duce la cursuri de dans, gimnastică sau engleză. Când vorbeşte despre ele, vocea îi devine mai puternică, şi din când în când, zâmbeşte. E mândră de Andreea că învaţă bine şi de Roberta că e talentată la gimnastică.”Din toamnă, a zis antrenorul că o bagă la performanţă.”

În atelier, Roberta aleargă dintr-o cameră în alta, ca şi cum ar fi la ea acasă. „S-a rugat de mine şi am luat-o. Cam o dată la o lună, două, o iau cu mine”. Fetiţei îi place la atelier pentru că o îndrăgeşte pe doamna Alexandra, iar croitoreasa îi face mereu pe plac. Despre Daniela, doamna Alexandra spune că se descurcă bine, are răbdare şi îndemânare, dar că trebuie învăţată, aşa că îi spune pas cu pas ce să facă. Pentru că se descurcă greu cu foarfeca, preferă să tragă la maşină, şi „trage foarte bine.” Când au mult de lucru, îşi ia şi acasă, unde are maşină de cusut, şi trage la maşină câte cinci, zece marionete o dată.

Danielei i-a plăcut croitoria de mică şi, în centrul de plasament unde a crescut, le făcea haine păpuşilor. Pe o masă joasă, neagră, din biroul Iulianei, desenează un contur imaginar al hainelor pe care le decupa în copilărie şi explică: „tăiam materialul, puneam elasticul şi făceam chiloţei la păpuşă.”. Nu şi-a putut urma visul mai departe, pentru că liceul de croitorie la care era a fost transformat în liceu cu „profil real şi uman”, după Revoluţie. Dar cei de la asociaţie i-au descoperit abilitatea şi i-au plătit un curs de calificare. Salariul nu e mare, cam 300 de lei, dar Daniela spune că munca aici înseamnă mult pt ea. E important şi faptul că găseşte înţelegere atunci când are o problemă, că are cu cine vorbi şi cui să-i ceară un sfat, fie că vorbeşte cu colegele, cu doamna Alexandra sau cu doamna Iulica.

Nivelul scăzut de calificare profesională şi lipsa de ajutor cu copiii sunt principalele motive pentru care mamele singure, cu situaţii sociale si financiare dificile, ca Daniela, nu-şi pot găsi şi păstra un loc de muncă.

Roberta bate la uşa biroului, care dă şi el în hol, şi îi aduce mamei un alt desen făcut de ea –  o casă roşie şi o floare verde, înaltă cât casa. După ce fetiţa se întoarce în hol, Daniela începe să plângă, pentru că ştie de la educatoare că cea mică spune la grădiniţă că îşi doreşte o casă a ei.”De când visez la casa asta..”, spune Daniela, aproape şoptit. Tot la grădiniţă, când a trebuit să-şi deseneze familia, Roberta s-a desenat pe ea, pe mama şi sora Andreea.

Publicitate