„În sfârșit avem ce discuta, că acum șase luni parcă vorbeam altă limbă”, mi-a spus frate-miu după ce a citit articolul despre jocuri video pe care l-am scris în DoR #20. A fost primul cititor și primul editor, pentru că el înțelegea cel mai bine, pentru că era și despre el și pentru că de la el a început totul.
Tata s-a chinuit destul de mult să mă învețe să merg pe bicicletă. Întâi cu roți ajutătoare, apoi mergând lângă mine, cu o mână pe șa. Nu știu dacă nu puteam să-mi țin echilibrul sau îmi era pur și simplu frică să încerc singură, dar îmi plăcea să știu că e în spatele meu, având grijă să nu cad și să mă readucă pe linie dreaptă, dacă deviam prea mult. Nu țin minte după câte ture de bloc și încercări eșuate, dar la un moment dat, am prins avânt și am simțit cum și-a luat mâna de pe șa. „Du-te, du-te, du-te!”, îl auzeam în spate, și m-am dus.
Sau ce învață o anxioasă la Paris.
„Ești pentru prima oară la Paris?” m-a întrebat Simona înainte de primul ei meci la turneul la care mă dusesem să o văd, în februarie. Speram să asist la al șaptelea turneu câștigat, ca să simt pe viu ce înseamnă victoriile ei pe plan internațional, cum se raportează jurnaliștii străini la ea, cum e “să nu mai știi să pierzi”. Și, mai ales, speram la un schelet pe care să construiesc textul pe care urma să-l scriu. Continuă lectura
“N-am luat covrigi”. Aşa mă trezeşte Monica în unele dimineţi. Eu sunt încă în pat, ea deja la birou şi mă anunţă printr-un sms că e rândul meu să stau la coadă. Continuă lectura
În generală, ascultam meciuri de fotbal sub bancă. Eram în clasa a şaptea şi Campionatul Mondial din 2002 era transmis în prima parte a zilei, când eram la şcoală. Fiind fete cuminţi, nu puteam lipsi de la ore, mai ales pentru un meci, aşa că Emilia, colega mea de bancă, aducea la şcoală un casetofon cu radio care încăpea la fix, culcat, în spaţiul rezervat ghiozdanelor care zăceau aruncate la picioare. Pe rând, câte una se apleca şi afla prin căşti ce se întâmpla pe teren în Coreea si Japonia, în timp ce cealaltă scria în ambele caiete. Continuă lectura
Într-o sâmbătă, la începutul lui ianuarie, am plecat din cantonamentul de la Izvorani spre Cluj, pe o ninsoare ca-n poveşti. Undeva pe Valea Prahovei, ninsoarea s-a oprit şi a făcut loc unui soare molcom, care a încălzit bucăţile de stânci pe care le zăream cu coada ochilor, în timp ce luam un interviu şi descoperam ce frumos e să asculţi oamenii povestind în timp ce conduc. Continuă lectura
Colindele americane de la radio şi clinchetul vaselor în bucătările e scena care îmi anunţă mereu sosirea Crăciunului, al cărui miros invada toate camerele apartamentului de la etajul doi, unde am locuit până în clasa a opta. Adică miros de prăjituri, cele două pe care mama le face mereu de sărbători şi de zilele noastre de naştere – una pentru mine şi una pentru fratele meu. Continuă lectura
„Acum să văd pe cine o să daţi vina când se murdăreşte frigiderul, că eu eram principalul suspect”, a spus frati-miu duminica trecută, înainte să plece de acasă. Continuă lectura
Marţi dimineaţă, pe drum spre grădiniţă, Roberta, o fetiţă blondă, în vârstă de cinci ani, s-a aşezat în genunchi, şi-a împreunat mâinile şi şi-a rugat mama să o ia cu ea la serviciu. Nu e prima oară când face asta, pentru că locul unde lucrează Daniela Bursuceanu – un atelier de croitorie unde sunt realizate manual jucării textile – este creat special pentru mamele singure. Continuă lectura
Apa de la robinet, mirosul de cafea şi, pe fundal, MagicFM, singurul post pe care îl prinde radio-ul vechi din bucătărie – acelaşi de când mă ştiu. De 25 de ani, aşa încep toate dimineţile părinţilor mei, Cristi şi Cristina (47 ani). Amestecând cu linguriţa în cana roşie Nescafe, pe care doar ea o foloseşte, mama îi povesteşte tatei, care spală vasele rămase de seara, ce-a visat. Apoi, în timp ce el face sendvişuri pentru şcoală pentru fratele meu şi mama găteşte, vorbesc despre bunica sau despre serviciu. De cinci ani ani, lucrează în aceeaşi clădire, în birouri alăturate. Pleacă împreună de acasă, se văd pe hol, mănâncă împreună la prânz şi se întorc seara acasă. „De când lucrăm împreună chiar ne spunem orice, suntem şi mai apropiaţi”, spune mama când o întreb cum e să petreacă atât timp împreună. „Unii au nevoie de spaţiu, dar noi nu, nu ne sufocăm.” Continuă lectura
Sportsteller 