SuperSimona

Sau ce învață o anxioasă la Paris.

„Ești pentru prima oară la Paris?” m-a întrebat Simona înainte de primul ei meci la turneul la care mă dusesem să o văd, în februarie. Speram să asist la al șaptelea turneu câștigat, ca să simt pe viu ce înseamnă victoriile ei pe plan internațional, cum se raportează jurnaliștii străini la ea, cum e “să nu mai știi să pierzi”. Și, mai ales, speram la un schelet pe care să construiesc textul pe care urma să-l scriu.

„Păi scrie repede articolul și du-te să te plimbi”, a continuat, râzând. Știam că Parisul e orașul ei preferat, dar ea nu știa că și eu sunt în locul meu preferat. Când am intrat prima oară în sala de presă a turneului, după ce m-am amuzat că mi-au franțuzit numele pe legitimație, câteva momente n-am mai respirat. Pe de o parte pentru că mi se părea că sunt într-un vis din copilărie, pe de alta pentru că nu știam ce să fac. În visele mele nu stăteam stingheră în mijlocul camerei, fără să știu pe nimeni și fără să vorbesc limba.

Aveam în față trei rânduri de bănci negre, exact ca la școală, și reporteri care stăteau grupați câte doi-trei, cu ochii în laptopuri. Am căutat un loc cât mai în spate, unde să mă regrupez și să-mi calculez următoarele mișcări. Era să dărâm o lampă strecurându-mă printre mese, ceea ce a eliminat dorința de a trece cât mai puțin observată. Așezată, n-am putut să fac nimic câteva secunde, decât să privesc în jur, zâmbind fascinato-panicată la pereții roz, la cele trei ecrane mari pe care rulau meciuri și scoruri, la zgomotul de taste, la cablurile, trepiedurile și camerele  împrăștiate peste tot. Mi se părea incredibil că sunt acolo, și în același timp mă întrebam ce caut acolo. Părea că toți știu ce au de făcut, că se cunoșteau și că mai făcuseră asta de o sută de ori.

Am simțit din nou că nu mai respir când am dat, din întâmplare, peste sala de conferințe. Flashy, la fel de roz, cu blițuri, podium și microfoane. Ca la televizor. Doar că nu înțelegeam nimic.

Prin oraș m-am descurcat – cu abonamentul la metrou, cu tartele și eclerurile din boulangerii, cu paznicii de la Roland Garros, pe care i-am convins să mă lase să intru la antrenamentul ei.  Dar să înțeleg ce vorbeau jucătoarele franceze, sau ce întrebau reporterii în grabă, nicio șansă. Așa că m-am prefăcut că înțeleg și notez din când în când, am zâmbit când ei au râs și, bineînțeles, am stat în spate.

M-am mai rătăcit de câteva ori pe culoarele arenei Pierre de Coubertin (care, în apărarea mea, erau extrem de întortocheate), am descoperit toaleta pentru jurnaliști abia în a treia zi și am ocolit de multe ori, neștiind drumul spre terenul principal. Dar după două zile avansasem un rând de bănci, mă prinsesem cum stă treaba cu interviurile și chiar găsisem doi români, care mi-au dat același sfat ca Simona: „Ești în cel mai frumos oraș din lume, nu sta toată ziua într-o sală de presă”.

Când să mă obișnuiesc și să înceapă să-mi placă, Simona a pierdut. Miercuri, în primul meci al turneului, cât să-mi rămână timp să mă plimb în cel mai frumos oraș din lume – prevăzătoare, îmi luasem bilet de întoarcere după finală. N-am văzut-o câștigând turneul, semnând autografe și dând declarații, cum îmi doream, dar am văzut ceva mai important: calmul și realismul cu care a trecut peste înfrângere, viteza cu care s-a deconectat și-a început, încă de a doua zi, să se gândească la turneul următor, să-și lucreze loviturile care n-au funcționat, să privească în viitor.

Am învățat multe de la ea în lunile în care am urmărit-o jucând și antrenându-se și în discuțiile cu ea, dar cred că asta e cea mai importantă lecție pentru mine, care n-am reacționat niciodată bine la înfrângeri – că trebuie să pierzi unele meciuri, ca să le câștigi pe alea care contează. Că nu are sens să ai remușcări, să te gândești la ce-a fost și ce puteai face mai bine; riști să te încurci în detalii și pierzi esențialul. Că așa e viața, cu înfrângeri și victorii. Și, bineînțeles, c-așa-i în tenis.

E greu, când scrii despre sportivi, să ieși din zona clișeelor. Ar fi frumos să spună chestii profunde, să le fie ușor să explice de ce sunt așa buni, de ce pot face chestiile incredibile pe care le fac, și mai ales, ce simt în momentele alea mari, în care pentru noi devin superoameni.

Dar nu pot, cum explică cel mai bine David Foster Wallace:

„How can great athletes shut off the Iago-like voice of the self? How can they bypass the head and simply and superbly act? How, at the critical moment, can they invoke for themselves a cliche as trite as „One ball at a time” or „Gotta concentrate here”, and mean it, and then do it? Maybe because, for top athletes, cliches present themselves not as trite but simply as true, or perhaps not even as declarative expressions with qualities like depth or triteness or falsehood or truth but as simple imperatives that are either useful or not and, if useful, to be invoked and obeyed and that’s all there is to it.”

Tocmai asta e provocarea, să spui poveștile pe care ei nu pot să le spună. Să încerci să afli tu de ce sunt așa buni, ce simt când câștigă sau când pierd, și ce cred despre lume, dincolo de clișee.

„Great athletes usually turn out to be stunningly inarticulate about just those qualities and experiences that constitute their fascination. (…) Real indisputable genius is so impossible to define that maybe we automatically expect people who are geniuses as athletes to be geniuses also as speakers and writers, to be articulate, perceptive, truthful, profound.”

Simona a pierdut atunci la Paris, ca să poată să câștige acum.

Și, deși pe moment mi s-a părut un dezastru, m-a ajutat să spun o poveste mai complexă și poate mai relevantă. Și să câștig un premiu la care nu visam.

Cu o seară înainte de premiere, mă uitam la primul ei meci la Wimbledon și mă gândeam ce frumos ar fi ca, de data asta, să câștigăm amândouă.

Fotografie de Cătălin Georgescu

 

Mulțumiri

Sunt mulți cărora trebuie să le mulțumesc pentru premiul ăsta: lui Gabi, pentru grija editării și pentru mailul primit imediat după meci, care m-a ajutat să văd dincolo de înfrângere, lui Cristi, pentru că mi-a descoperit și încurajat obsesia sportivă, lui Lavi pentru că m-a bătut la cap s-o bat la cap și să nu renunț, Oanei pentru că a fost (și este) mereu acolo cu un sfat sau doar să mă asculte, Anei Maria pentru susținere și nominalizare, Fundației Friends for Friends pentru că organizează „Superscrierea cititorilor” și tuturor celor care au citit și au votat; lui Cătălin pentru super fotografii, lui Mircea pentru super ilustrații, lui Solene pentru super design, Monicăi pentru găzduire, hrană, rolul de ghid turistic și încercarea (eșuată) de-a traduce un interviu cu termeni din tenis; treizecizero.ro pentru că luni la rând m-am culcat și m-am trezit cu articolele lor și-am simțit o invidie mobilizatoare. Și – aici știu sigur că cineva o să râdă – mamei, pentru că s-a trezit nopțile să se uite cu mine la Australian Open, și lui tata, pentru amenda primită în drum spre Constanța.

Dar cel mai mare merit este și rămâne al Simonei.

„One of the joys of this job – in fact, its greatest privilege – is that it allows you to meet people who are better than you. They are smarter, tougher, more determined, more of everything you might wish to be. We watch sports because of the examples they give us, the long parade of men and women who not only do things the rest of us can’t do but know things the rest of us don’t know. The best subjects help bridge the gap between us and them – between our watching and their doing, and so between our thinking and their knowing. They become revelations.” (Chris Jones)

 

Publicitate